Motto:
"Am scris de dragul iubirii,
Al banilor pe urma
In cazul unuia ca mine
Este acelasi lucru"
Leonard Cohen
Am plecat de la mama cu iluzii interbelice si c-o sticluta de parfum de "libertate si carti mucegaite" bine ascunsa printre hainele, oalele, farfuriile si asternuturile carate rand pe rand in caminul P3.
Visam la Capsa, la seri excentrice petrecute in foaier-ul si lojele de la opera, la romanul meu, inceput de zeci de ori pe care urma sa il termin aici, neaparat aici. Apoi a urmat socul: batranii flamanzi de la metrou, oamenii anesteziati si grabiti, rusinea cu care ma strecuram pe langa vitrinele mari si luxoase de la Casa Capsa de frica sa nu vada cineva dinauntru cum sunt imbracata.
A inceput o perioada ciudata; analfabetizarea, abrutizarea, ruperea si instrainarea.
Inca mai vad caminul P3 ca pe o casa paraginita , ca pe un element de mahala si un simbol al ignorantei, al tipetelor tacute, al urii inabusite care zgarie peretii abia renovati de pe care deja cade varul si in primul rand ca pe un loc al cenzurii, un loc unde nu puteam gandi de frica sa nu fiu auzita, un loc in care privirile mirate sau dusmanoase ajungeau pana la mine prin copertile cartilor care imi acopereau rar, din ce in ce mai rar fata.
A fost din ce in ce mai putin Stanescu, si mai putin Paler, mai multe gari, mai multe "manguste imperfecte"* si din cand in cand cate un Cohen la colt de strada, amenintator, mustrator si trist.
Frazele, atunci cand se obosea cineva sa le compuna se legau din ce in ce mai greu, cuvintele se loveau violent de foaia de hartie ca apoi sa se prabuseasca in multime intr-un haos pe care alta data stiam sa-l controlez. N-a mai ramas nici teribilismul, pana si Cioran s-a ascuns undeva intr-un colt, pe gresia murdara din baie, de unde din cand in cand ma onora cu zambetul copilaros sau ironic: cat de urata e mediocritatea, mai bine totul sau nimic...in cazul meu "nimicul".
Crizele de identitate, daca se pot numi asa (ma gandesc acum la crisis), erau rare, scurte dar violente, si de cele mai multe ori neprolifice. De fapt erau niste lamentari si bocete fara sens, niste rabufniri de isterie tipic feminine care nu duceau la nimic si care se incheiau invariabil cu un:
"Urasc orasul asta, urasc facultatea asta care nu ma invata nimic, m-am analfabetizat, am uitat sa fiu."
Vreau acum sa invat sa merg, sa invat sa vorbesc, sa invat sa scriu ca un paralitic trezit din amorteala care refuza sa mai fie o leguma. Vreau sa-mi reiau obsesiile cu Fausti, cu leprosi si cu mame. Invat sa scriu, invat sa citesc si sa fiu. Poate e doar un alt inceput pe care il voi abandona in cateva zile pentru comoditatea televizorului care nu imi cere sa gandesc, dar vreau sa cred ca voi termina o data cu calatoria asta, ca voi putea sa ma opresc pe "peronul" meu*, sa ma duc la Mitica si sa-i spun "UITE", fara sa imi fie rusine, fara sa ascund foile goale si cartile necitite, fara sa incerc sa ma acopar de cuvinte multe, fara sens.
Cica nu e bine sa scrii de dragul banilor, dar cat de rau e sa nu scrii deloc...
Macar inca mai gandesc alegoric.
* vezi " Viata pe un peron" de Octavian Paler
Al banilor pe urma
In cazul unuia ca mine
Este acelasi lucru"
Leonard Cohen
Am plecat de la mama cu iluzii interbelice si c-o sticluta de parfum de "libertate si carti mucegaite" bine ascunsa printre hainele, oalele, farfuriile si asternuturile carate rand pe rand in caminul P3.
Visam la Capsa, la seri excentrice petrecute in foaier-ul si lojele de la opera, la romanul meu, inceput de zeci de ori pe care urma sa il termin aici, neaparat aici. Apoi a urmat socul: batranii flamanzi de la metrou, oamenii anesteziati si grabiti, rusinea cu care ma strecuram pe langa vitrinele mari si luxoase de la Casa Capsa de frica sa nu vada cineva dinauntru cum sunt imbracata.
A inceput o perioada ciudata; analfabetizarea, abrutizarea, ruperea si instrainarea.
Inca mai vad caminul P3 ca pe o casa paraginita , ca pe un element de mahala si un simbol al ignorantei, al tipetelor tacute, al urii inabusite care zgarie peretii abia renovati de pe care deja cade varul si in primul rand ca pe un loc al cenzurii, un loc unde nu puteam gandi de frica sa nu fiu auzita, un loc in care privirile mirate sau dusmanoase ajungeau pana la mine prin copertile cartilor care imi acopereau rar, din ce in ce mai rar fata.
A fost din ce in ce mai putin Stanescu, si mai putin Paler, mai multe gari, mai multe "manguste imperfecte"* si din cand in cand cate un Cohen la colt de strada, amenintator, mustrator si trist.
Frazele, atunci cand se obosea cineva sa le compuna se legau din ce in ce mai greu, cuvintele se loveau violent de foaia de hartie ca apoi sa se prabuseasca in multime intr-un haos pe care alta data stiam sa-l controlez. N-a mai ramas nici teribilismul, pana si Cioran s-a ascuns undeva intr-un colt, pe gresia murdara din baie, de unde din cand in cand ma onora cu zambetul copilaros sau ironic: cat de urata e mediocritatea, mai bine totul sau nimic...in cazul meu "nimicul".
Crizele de identitate, daca se pot numi asa (ma gandesc acum la crisis), erau rare, scurte dar violente, si de cele mai multe ori neprolifice. De fapt erau niste lamentari si bocete fara sens, niste rabufniri de isterie tipic feminine care nu duceau la nimic si care se incheiau invariabil cu un:
"Urasc orasul asta, urasc facultatea asta care nu ma invata nimic, m-am analfabetizat, am uitat sa fiu."
Vreau acum sa invat sa merg, sa invat sa vorbesc, sa invat sa scriu ca un paralitic trezit din amorteala care refuza sa mai fie o leguma. Vreau sa-mi reiau obsesiile cu Fausti, cu leprosi si cu mame. Invat sa scriu, invat sa citesc si sa fiu. Poate e doar un alt inceput pe care il voi abandona in cateva zile pentru comoditatea televizorului care nu imi cere sa gandesc, dar vreau sa cred ca voi termina o data cu calatoria asta, ca voi putea sa ma opresc pe "peronul" meu*, sa ma duc la Mitica si sa-i spun "UITE", fara sa imi fie rusine, fara sa ascund foile goale si cartile necitite, fara sa incerc sa ma acopar de cuvinte multe, fara sens.
Cica nu e bine sa scrii de dragul banilor, dar cat de rau e sa nu scrii deloc...
Macar inca mai gandesc alegoric.
* vezi " Viata pe un peron" de Octavian Paler
5 comments:
Cred (sper) ca te inteleg. Un pas inapoi din analfabetizare a fost cand am urcat la tine in Leu A (zic bine?) prin februarie si am vorbit vreo 15 minute despre carti. Si tot asa cand am facut schimb de carti pe care, insa, nici acum nu am reusit sa le citesc.
sa stii ca noi totusi te primim in bucurestiul nostru. poate din cauze de nastere in capitala o sa incerc forever sa te contrazic. poate si din cauze de te cunosc cat de cat iti voi spune ca n-are rost sa te demoralizeze ralitatile pe care oricum le vei gasi in orice oras, in orice moment. eu iubesc bucuresti, tu accepta-l si incearca sa continui ceea ce ai inceput, baga-ti in continuare picioarele in facultate (la faza asta ai dreptate, te sustin) dar macar ia-ti licenta, memoreaza fiecare cuvant din fiecare carte care te lasa fara cuvinte (paradoxal cartile astea sunt cele care te fac sa vorbesti) si ajuta cersetorii pe care ii consideri oameni. welcome
hmm, e ca si cum... ca si cum mi-ai luat mana in palma si ai scris cu degetele mele vorbe pe care numai o minte nealterata de iluziile acestui oras si inca lucida sa le spuna pe nume poate. bravo! may i join you? :)
invatat o multime
Post a Comment