O mana mare si calda m-a impins neatent de pe etajera de portelan cu trandafirasi roz…mici, multi si roz. In aer am facut o tumba artistica si mi-am plans continutul pe parchetul pus de mainile tale moi. Mii si mii de amintiri despre campiile mov si campiile galbene, despre dorinte si printese adormite care s-au trezit brusc si au izbucnit isteric in hohote de plans si in reprosuri tarzii…totul se petrece mult prea tarziu.
Mama mea e o amintire cu un zbor deasupra unui cuib de cuci…cand vesela si saraca imi aduce cirese dimineata, dupa tura de noapte si eu le mananc pe toate, pana ma doare burta.
Cand aveam 14 ani m-am indragostit de ceasca de portelan pe care o umpleam in fiecare seara cu continutul meu cald si aromat…apoi ceasca a crapat si intr-un final s-a spart cu zgomot. Zgomotul a ramas in mine si inainte sa cad ii aud ecoul tremurat…din ce in ce mai real.
Odata cu apropierea parchetului sunt din ce in ce mai neincrezator – nu are cum sa se intample asta…eu nu o sa ma sparg, diseara o sa ma bag linistit in dulap, langa tine, si lucindu-ne smaltul bine lustruit ne vom adanci intr-un somn cald si linistitor…imi vei cere toarta mea de portelan si eu te voi inveli cu un servet curat de bucatarie…voi fi fericit iar tu vei vorbi cu mine iar.
De ce nu mai rad cu tot sufletul…inainte sa ma sparg ar trebui sa rad…sa simt bucuria mea de copil vibrand in fiecare frunzulita desenata de manute de chinez pe portelanul alb si roz…cu trandafirasi multi si mici.
Aduna-mi cioburile si arunca-le la ghena…atat de multe si mici…si atat de frumos si gingas eram…ai grija sa nu te tai in cioburile astea inutile…oare n-am plans destul?
