Toata lumea in vagoane! (pentru ca te iubesc)

Trebuie sa va spun ca m-am hotarat sa fug. Unde, nici eu nu stiu, undeva in afara lumii asteia. Ma simt ca atunci cand, abia intrata in pubertate imi planuiam cu minutiozitate fuga de acasa. Cum ma gandeam la cel mai mic amanunt, la ce trebuia sa iau cu mine, la ce las in urma...la reactia parintilor mei inmarmuriti. Trebuia sa gandesc fiecare miscare, tineam jurnale cu programul de munca al parintilor mei, cu obiceiurile lor, cu orele aproximative la care se trezesc noaptea pentru a se duce la baie. Cu toate ca de foarte multe ori nu ajungeam sa pun in aplicare nici macar 1% din ce planuiam munca asta de "imaginare", felul in care construiam scenarii ca apoi tot eu sa le narui ma tinea in priza, imi dadea un scop si ma motiva sa-mi controlez fiecare gest, fiecare expresie, fiecare muschi al fetei. La fel e si acum...e un scenariu simplu, ma vad plecand vesela de acasa, rostind cuvintele magice "ne vedem maine" ca apoi sa ma urc in tren, trenul catre nicaieri, fuga mea spre mine. Nu stiu de ce, dar niciodata nu m-am imaginat fugind de acasa cu masina (normal, nu am permis), cu autocarul sau cu microbuzul...poate ca in obsesia mea de a mistifica totul, de a transforma fapte simple din viata de zi cu zi in adevarate mitologii si simboluri, trenul e mai plin de poezie, miroase mai tare a libertate si a drumul spre "never-never land"... Am avut "apucaturile astea" (asa spunea mama cand eram mica: "Nu stiu de unde ai apucaturile astea, oare unde am gresit?") de cand sunt mica, poate ca m-am nascut cu ele, poate o parte din mine e facuta din asfalt, praf de drum de tara si traverse de cale ferata. Mereu am visat sa fiu omul care pleaca intr-o zi sa-si cumpere tigari de la colt si nu se mai intoarce niciodata. Ciudat e ca intrebarea unde o sa ma duc nu m-a interesat niciodata iar intrebarea din ce o sa traiesc nu isi are rostul. Pai voi nu stiti ca pe taramuri magice nu ai nevoie de nimic, acolo gasesti apa vie si paini care iti ajung ani de zile si zane care te gazduiesc in casute mici si curate daca ai grija de pisicile lor sau in palate mari de cristal doar pentru ca esti "om bun"? Uff...nu stiti nimic. Acum imi iau wakmanul si caseta cu Pink Floyd, nu poti sa fugi fara un walman cu Pink Floyd, asta e insasi esenta fugii...acum cica sunt niste chestii mici fara caseta in care se cara muzica, dar pentru mine sunt prea prozaice, eu planuiesc fuga asta de o viata, nu pot sa risc sa ma incomodeze tehnologia. Gata, am plecat...sa nu spuneti la nimeni, trenul a iesit deja din semineu si ma asteapta. Un omulet mic si indesat, cu o mustata lunga striga cu o voce plina "Toataa lumeaa in vagoaneeee!"

Duminică dimineaţa

De cand ai plecat teii de pe Paris au inflorit si apoi s-au scuturat. Am fost bantuita de alergii capricioase si trecatoare...care (bineinteles) au trecut...intr-o duminica. Azi la rasarit te-am lasat dormind in mirosul tau de lapte si de ploaie. O femeie mica si verde aduna cu un tarn florile moarte din baltoaca de pe marginea drumului...drum pustiu, de duminica dimineata.
De cand te-ai intors am plans mult, mi-a placut sa-mi fie dor de tine, de ploaie, de lapte rece abia muls.

Sandalele mele cu talpa joasa si moale lasa in urma un zgomot infundat pe peronul gol al metroului... peron de duminica dimineata, cu doi aurolaci si un grup de studenti care abia se intorc de la o bauta.

Telefonul suna rar, la intervale de cateva minute si un client plictisit, sau nervos, sau care se simte singur...duminica dimineata, intreaba aberatii, vrea sa afle ultimele oferte, vrea sa stie de ce nu a primit nu stiu ce hartie...duminica dimineata.

Un text frumos mi se deruleaza undeva in minte...e despre o cutiuta fermecata cu ploaie inauntru, ploaia ta personala pe care sa o scoti cand te simti singur, si trist ca sa te "ploaie" doar pe tine (sâc, sâc...am ploaia mea, si ma mandresc cu ea). Eu mi-am lasat ploaia acasa. Mirosul lui de duminica dimineata (de ploaie este vorba) nu e conditionat de nici o moda ciclica a parfumurilor, de nici o lege nescrisa a esentelor, nici macar in timpul saptamanii cand somnul e mai scurt si ploaia mai marunta.

Elementar vorbind, duminica dimineata tu esti un spiridus. Dormi ghemuit, ascuns de plapuma visinie sub care continui sa "ploi" si, fara sa stii, de sub materialul moale ti se vad urechile ascutite, de spiridus ascuns dupa fuste de nimfa...duminica dimineata.

Deah...şi eu, pe unde?

Da, de doua saptamani iubitul meu e plecat la un workshop. Urmeaza sa se intoarca maine, cand eu voi fi la munca , ca de altfel si duminica...ca apoi, surpriza surpriza...de luni sa se duca el la munca. Acum stau si sper la un weekend viitor mai cald si mai calm si ma enervez putin. Pai de ce...vorbeam cu respectivul la telefon si ii spuneam ca nu ma simt foarte bine, ca ma sint cam singurica si sunt cam tristuta. Nu mentionasem motivul, doar bombaneam si eu, asa, de doru' lelii. Ce-mi raspunde el..."Hai mai mâţă, acum te lua si pe tine, lasa ca vin maine acasa." Ok, REWIND... cand am spus eu ca are vreo legatura cu el? Pai, normal ca are legatura si cu el pentru ca imi pasa si pentru "patul asta mic e prea mare pentru mine" de cand a plecat, si pentru ca e normal sa-mi fie dor, dar asta nu inseamna neaparat ca toate sentimentele mele, toate bucuriile sau tristetile mele au legatura cu noi, daca nu ne-am raporta decat unul la celalalt nu am mai avea ce impartasi ca de exemplu un succes sau esec profesional, o carte buna, un copil de pe strada care mi-a atras atentia pentru ca avea ceva special, sau o poveste; povestea mea cand e departe de mine, povestea lui cand se trezeste dimineata singur in pat. Uf...greu si cu androginul asta. Imi aduc aminte cum in clasa a 8-a am citit Banchetul lui Platon (normal ca nu am inteles nimic, ai rabdare si ai sa prinzi ideea). Eram la varsta la care totul se rezuma la baiatul din a 8-aB cu care ma pupam pe furis in pauza, si la momentul respectiv nu am retinut din carte decat ca e o mare peroratie la adresa iubirii. Interpretasem pana si filosofia ca pe un elogiu adus iubirii mele "de dupa sala de sport" (acolo ne pupam pe furis :))) Mai tarziu am citit cate ceva si despre mitul androginului si aproape imi imaginam o creatura jumatate barbat, jumatate femeie scindata de zeii nemilosi...imi imaginam atunci (stiam bineinteles ca nu e posibil, eram destul de mare, doar ca asta e imaginea care mi s-a intiparit in minte) niste oameni rupti, ca si cum barbati si femei ar fi stat pana atunci spate in spate, lipiti si dintr-o data ar fi fost sfasiati, rupti brutal unul de celalalt. Nu vreau sa dau acum detalii morbite de genul sange si carne rupta deoarece imaginea din mintea mea nu are nici o legatura cu asta, era pur si simplu ca un tablou suprarealist, in care femei si barbatii goi alergau cu spate unii spre altii pentru a se reintregii, fara sa se vada. Poate chiar asa e, poate mitul androginului si ideea ca toti cautam sa se unim cu jumatatea de care am fost rupti nu e neaparat fals, cu toate ca nu cred intr-o iubire unica, pasionala, debusolanta dupa care nu raman decat urme adanci si stropi din tanathos (am scris cu litera mica pentru ca sa am vrut eu). Cu toate astea, cred ca fiecare dintre noi, constient sau nu cauta orbecaind prin multime un om si atunci cand il gaseste se agata de el cu ultimele resurse, cu fiecare zambet si cu fiecare lacrima inghitita inainte de a se scurge pe obraji...si asa tristetile si bucuriile noastre ajung sa nu ne mai apartina, dar cat de egoist sa fii incat sa iti doreste sa-ti savurezi doar tu nenorocirile, sau cat de mari trebuie ele sa fie? Uff, cam siropos si putin cam stupizel, dar asta e, uneori oameni sunt si lacrimogeni, sunt si stupizi...conteaza cat.

P.S: "Fiecare om e prost cinci minute pe zi. Inteligenta consta in a nu depasi aceste cinci minute"- sau ceva de genul asta (Nu stiu cine a zis- citatul se gaseste pe perete la cafe Dante, fata in fata cu Faculatea de Drept)

Ştiţi...îmi cer scuze...eu nu am fiţe de publicitate...

Saptamana trecuta am fost la un interviu pentru un post de project assistant la o agentie de publicitate mare de la noi. M-am chinuit toata dimineata sa ma fac draguta, prezentabila, sa ma imbrac "profesional" dar in asa fel incat sa para totul natural, sa nu se vada ca m-am straduit prea mult desi, evident, ma straduisem ceva, schimbasem cateva outfit-uri si in ultimul moment ma hotarasem ca forma sutienului nu merge cu bluza, asa ca m-am mai schimbat o data, pe ultima suta de metri. Pe drum imi repetam in minte: "Calma, sunt calma, trebuie sa fiu calma, detasata, sigura pe mine....ba nu, trebuie sa scap de la locul asta de munca, trebuie sa-mi gasesc altceva, explodez, imi vine in fiecare zi sa ma dau cu capul de monitor", in fine, stiti voi (asta e o adresare directa a naratorului sau a autorului model in varianta lui Eco catre un presupus cititor, sau cititor model, tot in varianta lui Eco :))) Ajung cu inima cat un purice si cu mari indoieli asupra tinutei mele (care putea fi totusi caracterizata ca fiind "curatica") si a atitudiinii de persoana sigura pe sine la sediul respectivei agentii. Totul bine si frumos, un sediu foarte modern, cu influente decorative care urlau " the 50's ", ma prezint la receptie si sunt lasata sa astept intr-un cub de sticla cu niste fotolii rotunde si ample din plastic rosu care se lipeau de fund si erau teribil de incomode (ce-i drept, dadeau bine). Din colivia mea de sticla puteam sa admir angajatii agentiei intr-o continua forfota, mai toti cu un aspect neglije intentionat si cu tzoale scumpe aruncate pe ei ca o afirmatie cliseica de genul "Ei, am aruncat si eu dimineata pe mine ce-am gasit prin dulap, la repezeala"- adica un tricou Gucci si o pereche de blugi de cateva milioane ( ce mai, niste carpe). Intr-un final a venit si respectiva care trebuia sa ma intervieveze. Tipa era in ton cu contextul, foarte dezinvolta si mai mult decat aroganta. Timp de aproape o ora am apucat sa zic cateva cuvinte in pauzele dintre lungile si afectatele ei discutii la telefon, cu clientii, cu mama, cu fratele, si in final cu cativa prieteni. Cand apucam sa deschid gura...zbarrrrrrrrrr, nesuferitul ala mic si auriu mi-o inchidea pentru alte cateva minute bune in care nu aveam altceva de facut decat sa ma prefac ca nu aud conversatia si ca ma uit foarte interesata pe geam la don'soarele cu parul ciufulit, la don'sorii cu blugii tociti si adidasii mari cu sireturi desfacute si la domnisoara de la receptie, o femeie de 24-25 de ani, cu o atitudine aproape umila si la care toata lumea care trecea pe acolo se rastea invariabil. Dupa ce am admirat peisajul, timp de o ora, cu mici intreruperi in care apucam si eu sa leg cateva silabe curmate apoi in cel mai brutal mod, mi s-a spus ca o sa fiu contactata daca va fi cazul saptamana asta pentru a da un test si un interviu cu HR-ul.
Uf...imi pare atat de rau ca n-am si eu fite de publicitate!

Şi eu copil...

Sunt un copil care citeste carti porcoase, iubeste filmele europene (alea cu lou baget), face plaja in pielea goala si se vrea, pe zi ce trece din ce in ce mai normala. Asta nu inseamna ca am descoperit normalitate, ci doar ca incerc sa rup un strop de "normal" din fiecare om care imi place. Asa am ajuns sa fur putin tutun de pipa fumat pe inserat, de la iubitul meu, putin Rene Margritte de la Larisa 1, o viata pe peron de la "Hitler" 2 si o privire fugara pe geam de la Mitica. Si de la fiecare in parte am luat copilaria, de la Mitica 3 mai ales, el pe care il vad si acum ca pe un copil care preda maturitatea, cu mainile adanc infipte in buzunarele de la blugi, cu capul indesat intre umeri, cu ochii mici si negri si mai ales cu zambetul de copil care "creste" alti copii.
In felul asta m-am luat eu cu Cohen de mana cand eram cam prin a doua de liceu si mi-am calatorit copilaria, un drum nemarcat, imprejmuit cu 1001 de nopti inalte peste care imi lungeam gatul ca sa privesc dincolo. Asta pana deunazi cand am vazut-o pe o colega de serviciu (un fel de sefa da' mai mica- in lumea asta toti tre sa fim sefii cuiva) rasfoind cu patima niste cursuri de sociologie. Am intrebat atunci stinghera si mirata:
"Tu esti studenta?". Mi s-a raspuns afirmativ cu un dat din cap mai degraba scarbit decat indiferent.
"In ce an?"
"Doi, ai treaba cu mine ca invat!", se aude o voce plictisita de sub parul negru (probabil acoloascunsa sub par, la fel de indreptata spre cursuri ca si niste ochi pe care mi-i puteam imagina, era o gura gata sa dea raspunsuri acre, in ton cu sesiunea). Cu toate acestea, ca sa ma conving ca nu e nici o eroare de calcul la mijloc, mai pun o intrebare (stupida de altfel):
"Adica esti de aceeasi varsta cu mine?", intrebare care a sunat in gura mea umil si oarecum fortat admirativ de frica raspunsului sec si rautacios pe care il intrevedeam.
"Daca tu ai douaj' de ani inseamna ca da, hai zi ca am maine examen si n-am timp de astea." Pentru a da acest raspuns gura a fost ridicata o data cu capul si cu ochii pe care ii stiam acolo, parul a fost aruncat intr-o parte printr-o miscare a capului scurta si precisa si de sub el a aparut un zambet usor fortat, de studenta in anul doi, de copil nesuferit ca si mine, care incepe sa se simta prost de interogatoriul stupid caruia nu ii vede scopul.
Normal ca in disperarea mea mirata de a imi confirma banuielile am uitat de ce eram acolo si m-am intors foarte descumpanita la biroul meu. Nu mai intelegeam nimic, si ei sunt copii, sau eu sunt adult, sau...imi da cu virgula.
Pai sa vedem, in ciuda infatisarii lor juvenile eu aveam impresia ca ei (colegii, sefii, cei de la birou in general) sunt "oameni mari" si ca eu, sunt copil. Nu stiu daca asta e din cauza ca vorbesc cu mama de doua ori pe zi, dar pur si simplu nu ma pot imagina ca pe un adult, in schimb pe ei da, desi au aceeasi varsta cu mine. Apoi, cand am inceput sa despic firul in patru am inteles ca tot asa imi vad si colegii de facultate, ca pe niste oameni maturi, responsabili, impovarati de grijile unui job inceput prea devreme. Si atunci? Inseamna ca eu sunt tot adult, numai ca unul care nu si-a dat seama inca de trecerea asta...nici nu stiu cum s-o numesc.
Poate ca e ca atunci cand eram mici si ne prefaceam toti ca suntem adulti, ne duceam in joaca la serviciu si aveam copii si o familie. Atunci fiecare ii trata pe ceilalti ca pe niste adulti si el se purta ca atare, numai ca in acelasi timp fiecare dintre noi stiam ca suntem doar niste copii, ca masa sau tata, sau bunica, sau vecina de la trei care statea cu copii de pe scara blocului pana veneau parintii de la munca, o sa scoata capul pe geam pentru a ne chema la masa sau la teme.

Note:
1 Un copil cuminte
2 Un copil rautacios si drag
3 Dirigu', un copil mai mare

Bucureştiul care analfabetizează

Motto:

"Am scris de dragul iubirii,
Al banilor pe urma
In cazul unuia ca mine
Este acelasi lucru"
Leonard Cohen

Am plecat de la mama cu iluzii interbelice si c-o sticluta de parfum de "libertate si carti mucegaite" bine ascunsa printre hainele, oalele, farfuriile si asternuturile carate rand pe rand in caminul P3.
Visam la Capsa, la seri excentrice petrecute in foaier-ul si lojele de la opera, la romanul meu, inceput de zeci de ori pe care urma sa il termin aici, neaparat aici. Apoi a urmat socul: batranii flamanzi de la metrou, oamenii anesteziati si grabiti, rusinea cu care ma strecuram pe langa vitrinele mari si luxoase de la Casa Capsa de frica sa nu vada cineva dinauntru cum sunt imbracata.
A inceput o perioada ciudata; analfabetizarea, abrutizarea, ruperea si instrainarea.
Inca mai vad caminul P3 ca pe o casa paraginita , ca pe un element de mahala si un simbol al ignorantei, al tipetelor tacute, al urii inabusite care zgarie peretii abia renovati de pe care deja cade varul si in primul rand ca pe un loc al cenzurii, un loc unde nu puteam gandi de frica sa nu fiu auzita, un loc in care privirile mirate sau dusmanoase ajungeau pana la mine prin copertile cartilor care imi acopereau rar, din ce in ce mai rar fata.
A fost din ce in ce mai putin Stanescu, si mai putin Paler, mai multe gari, mai multe "manguste imperfecte"* si din cand in cand cate un Cohen la colt de strada, amenintator, mustrator si trist.
Frazele, atunci cand se obosea cineva sa le compuna se legau din ce in ce mai greu, cuvintele se loveau violent de foaia de hartie ca apoi sa se prabuseasca in multime intr-un haos pe care alta data stiam sa-l controlez. N-a mai ramas nici teribilismul, pana si Cioran s-a ascuns undeva intr-un colt, pe gresia murdara din baie, de unde din cand in cand ma onora cu zambetul copilaros sau ironic: cat de urata e mediocritatea, mai bine totul sau nimic...in cazul meu "nimicul".
Crizele de identitate, daca se pot numi asa (ma gandesc acum la crisis), erau rare, scurte dar violente, si de cele mai multe ori neprolifice. De fapt erau niste lamentari si bocete fara sens, niste rabufniri de isterie tipic feminine care nu duceau la nimic si care se incheiau invariabil cu un:
"Urasc orasul asta, urasc facultatea asta care nu ma invata nimic, m-am analfabetizat, am uitat sa fiu."
Vreau acum sa invat sa merg, sa invat sa vorbesc, sa invat sa scriu ca un paralitic trezit din amorteala care refuza sa mai fie o leguma. Vreau sa-mi reiau obsesiile cu Fausti, cu leprosi si cu mame. Invat sa scriu, invat sa citesc si sa fiu. Poate e doar un alt inceput pe care il voi abandona in cateva zile pentru comoditatea televizorului care nu imi cere sa gandesc, dar vreau sa cred ca voi termina o data cu calatoria asta, ca voi putea sa ma opresc pe "peronul" meu*, sa ma duc la Mitica si sa-i spun "UITE", fara sa imi fie rusine, fara sa ascund foile goale si cartile necitite, fara sa incerc sa ma acopar de cuvinte multe, fara sens.
Cica nu e bine sa scrii de dragul banilor, dar cat de rau e sa nu scrii deloc...
Macar inca mai gandesc alegoric.

* vezi " Viata pe un peron" de Octavian Paler

Blog pentru că...

Pentru ca peisajul e anost cand vezi doar lebede gratioase si pentru ca nu toti ne trezim dimineata, ne uitam in oglinda si ne spune....Oh, I'm gorgeous!
De exemplu, eu...ma trezesc dimineata, ma uit in oglinda, si ma gandesc:

Nu vreau la munca, arat ca dracu, iar e cald afara, inca n-am bani de rochita aia verde, vara asta nu plec in vacanta, n-am mai avut timp sa citesc nimic, oare de ce nu mai scriu, mai e o saptamana intreaga pana se intoarce acasa, de cand a plecat patul asta micut e prea mare pentru mine, simt ca m-am schimbat, mi-e dor de mama, nu mai suport sa invat tampeniile astea, mi-e dor sa calaresc, vreau la tara...IAR AM INTARZIAT!

Din acest mic si nesemnificativ motiv si din multe altele, va prezint: BLOG PENTRU MINE.