Deah...şi eu, pe unde?

Da, de doua saptamani iubitul meu e plecat la un workshop. Urmeaza sa se intoarca maine, cand eu voi fi la munca , ca de altfel si duminica...ca apoi, surpriza surpriza...de luni sa se duca el la munca. Acum stau si sper la un weekend viitor mai cald si mai calm si ma enervez putin. Pai de ce...vorbeam cu respectivul la telefon si ii spuneam ca nu ma simt foarte bine, ca ma sint cam singurica si sunt cam tristuta. Nu mentionasem motivul, doar bombaneam si eu, asa, de doru' lelii. Ce-mi raspunde el..."Hai mai mâţă, acum te lua si pe tine, lasa ca vin maine acasa." Ok, REWIND... cand am spus eu ca are vreo legatura cu el? Pai, normal ca are legatura si cu el pentru ca imi pasa si pentru "patul asta mic e prea mare pentru mine" de cand a plecat, si pentru ca e normal sa-mi fie dor, dar asta nu inseamna neaparat ca toate sentimentele mele, toate bucuriile sau tristetile mele au legatura cu noi, daca nu ne-am raporta decat unul la celalalt nu am mai avea ce impartasi ca de exemplu un succes sau esec profesional, o carte buna, un copil de pe strada care mi-a atras atentia pentru ca avea ceva special, sau o poveste; povestea mea cand e departe de mine, povestea lui cand se trezeste dimineata singur in pat. Uf...greu si cu androginul asta. Imi aduc aminte cum in clasa a 8-a am citit Banchetul lui Platon (normal ca nu am inteles nimic, ai rabdare si ai sa prinzi ideea). Eram la varsta la care totul se rezuma la baiatul din a 8-aB cu care ma pupam pe furis in pauza, si la momentul respectiv nu am retinut din carte decat ca e o mare peroratie la adresa iubirii. Interpretasem pana si filosofia ca pe un elogiu adus iubirii mele "de dupa sala de sport" (acolo ne pupam pe furis :))) Mai tarziu am citit cate ceva si despre mitul androginului si aproape imi imaginam o creatura jumatate barbat, jumatate femeie scindata de zeii nemilosi...imi imaginam atunci (stiam bineinteles ca nu e posibil, eram destul de mare, doar ca asta e imaginea care mi s-a intiparit in minte) niste oameni rupti, ca si cum barbati si femei ar fi stat pana atunci spate in spate, lipiti si dintr-o data ar fi fost sfasiati, rupti brutal unul de celalalt. Nu vreau sa dau acum detalii morbite de genul sange si carne rupta deoarece imaginea din mintea mea nu are nici o legatura cu asta, era pur si simplu ca un tablou suprarealist, in care femei si barbatii goi alergau cu spate unii spre altii pentru a se reintregii, fara sa se vada. Poate chiar asa e, poate mitul androginului si ideea ca toti cautam sa se unim cu jumatatea de care am fost rupti nu e neaparat fals, cu toate ca nu cred intr-o iubire unica, pasionala, debusolanta dupa care nu raman decat urme adanci si stropi din tanathos (am scris cu litera mica pentru ca sa am vrut eu). Cu toate astea, cred ca fiecare dintre noi, constient sau nu cauta orbecaind prin multime un om si atunci cand il gaseste se agata de el cu ultimele resurse, cu fiecare zambet si cu fiecare lacrima inghitita inainte de a se scurge pe obraji...si asa tristetile si bucuriile noastre ajung sa nu ne mai apartina, dar cat de egoist sa fii incat sa iti doreste sa-ti savurezi doar tu nenorocirile, sau cat de mari trebuie ele sa fie? Uff, cam siropos si putin cam stupizel, dar asta e, uneori oameni sunt si lacrimogeni, sunt si stupizi...conteaza cat.

P.S: "Fiecare om e prost cinci minute pe zi. Inteligenta consta in a nu depasi aceste cinci minute"- sau ceva de genul asta (Nu stiu cine a zis- citatul se gaseste pe perete la cafe Dante, fata in fata cu Faculatea de Drept)