Ştiţi...îmi cer scuze...eu nu am fiţe de publicitate...

Saptamana trecuta am fost la un interviu pentru un post de project assistant la o agentie de publicitate mare de la noi. M-am chinuit toata dimineata sa ma fac draguta, prezentabila, sa ma imbrac "profesional" dar in asa fel incat sa para totul natural, sa nu se vada ca m-am straduit prea mult desi, evident, ma straduisem ceva, schimbasem cateva outfit-uri si in ultimul moment ma hotarasem ca forma sutienului nu merge cu bluza, asa ca m-am mai schimbat o data, pe ultima suta de metri. Pe drum imi repetam in minte: "Calma, sunt calma, trebuie sa fiu calma, detasata, sigura pe mine....ba nu, trebuie sa scap de la locul asta de munca, trebuie sa-mi gasesc altceva, explodez, imi vine in fiecare zi sa ma dau cu capul de monitor", in fine, stiti voi (asta e o adresare directa a naratorului sau a autorului model in varianta lui Eco catre un presupus cititor, sau cititor model, tot in varianta lui Eco :))) Ajung cu inima cat un purice si cu mari indoieli asupra tinutei mele (care putea fi totusi caracterizata ca fiind "curatica") si a atitudiinii de persoana sigura pe sine la sediul respectivei agentii. Totul bine si frumos, un sediu foarte modern, cu influente decorative care urlau " the 50's ", ma prezint la receptie si sunt lasata sa astept intr-un cub de sticla cu niste fotolii rotunde si ample din plastic rosu care se lipeau de fund si erau teribil de incomode (ce-i drept, dadeau bine). Din colivia mea de sticla puteam sa admir angajatii agentiei intr-o continua forfota, mai toti cu un aspect neglije intentionat si cu tzoale scumpe aruncate pe ei ca o afirmatie cliseica de genul "Ei, am aruncat si eu dimineata pe mine ce-am gasit prin dulap, la repezeala"- adica un tricou Gucci si o pereche de blugi de cateva milioane ( ce mai, niste carpe). Intr-un final a venit si respectiva care trebuia sa ma intervieveze. Tipa era in ton cu contextul, foarte dezinvolta si mai mult decat aroganta. Timp de aproape o ora am apucat sa zic cateva cuvinte in pauzele dintre lungile si afectatele ei discutii la telefon, cu clientii, cu mama, cu fratele, si in final cu cativa prieteni. Cand apucam sa deschid gura...zbarrrrrrrrrr, nesuferitul ala mic si auriu mi-o inchidea pentru alte cateva minute bune in care nu aveam altceva de facut decat sa ma prefac ca nu aud conversatia si ca ma uit foarte interesata pe geam la don'soarele cu parul ciufulit, la don'sorii cu blugii tociti si adidasii mari cu sireturi desfacute si la domnisoara de la receptie, o femeie de 24-25 de ani, cu o atitudine aproape umila si la care toata lumea care trecea pe acolo se rastea invariabil. Dupa ce am admirat peisajul, timp de o ora, cu mici intreruperi in care apucam si eu sa leg cateva silabe curmate apoi in cel mai brutal mod, mi s-a spus ca o sa fiu contactata daca va fi cazul saptamana asta pentru a da un test si un interviu cu HR-ul.
Uf...imi pare atat de rau ca n-am si eu fite de publicitate!

Şi eu copil...

Sunt un copil care citeste carti porcoase, iubeste filmele europene (alea cu lou baget), face plaja in pielea goala si se vrea, pe zi ce trece din ce in ce mai normala. Asta nu inseamna ca am descoperit normalitate, ci doar ca incerc sa rup un strop de "normal" din fiecare om care imi place. Asa am ajuns sa fur putin tutun de pipa fumat pe inserat, de la iubitul meu, putin Rene Margritte de la Larisa 1, o viata pe peron de la "Hitler" 2 si o privire fugara pe geam de la Mitica. Si de la fiecare in parte am luat copilaria, de la Mitica 3 mai ales, el pe care il vad si acum ca pe un copil care preda maturitatea, cu mainile adanc infipte in buzunarele de la blugi, cu capul indesat intre umeri, cu ochii mici si negri si mai ales cu zambetul de copil care "creste" alti copii.
In felul asta m-am luat eu cu Cohen de mana cand eram cam prin a doua de liceu si mi-am calatorit copilaria, un drum nemarcat, imprejmuit cu 1001 de nopti inalte peste care imi lungeam gatul ca sa privesc dincolo. Asta pana deunazi cand am vazut-o pe o colega de serviciu (un fel de sefa da' mai mica- in lumea asta toti tre sa fim sefii cuiva) rasfoind cu patima niste cursuri de sociologie. Am intrebat atunci stinghera si mirata:
"Tu esti studenta?". Mi s-a raspuns afirmativ cu un dat din cap mai degraba scarbit decat indiferent.
"In ce an?"
"Doi, ai treaba cu mine ca invat!", se aude o voce plictisita de sub parul negru (probabil acoloascunsa sub par, la fel de indreptata spre cursuri ca si niste ochi pe care mi-i puteam imagina, era o gura gata sa dea raspunsuri acre, in ton cu sesiunea). Cu toate acestea, ca sa ma conving ca nu e nici o eroare de calcul la mijloc, mai pun o intrebare (stupida de altfel):
"Adica esti de aceeasi varsta cu mine?", intrebare care a sunat in gura mea umil si oarecum fortat admirativ de frica raspunsului sec si rautacios pe care il intrevedeam.
"Daca tu ai douaj' de ani inseamna ca da, hai zi ca am maine examen si n-am timp de astea." Pentru a da acest raspuns gura a fost ridicata o data cu capul si cu ochii pe care ii stiam acolo, parul a fost aruncat intr-o parte printr-o miscare a capului scurta si precisa si de sub el a aparut un zambet usor fortat, de studenta in anul doi, de copil nesuferit ca si mine, care incepe sa se simta prost de interogatoriul stupid caruia nu ii vede scopul.
Normal ca in disperarea mea mirata de a imi confirma banuielile am uitat de ce eram acolo si m-am intors foarte descumpanita la biroul meu. Nu mai intelegeam nimic, si ei sunt copii, sau eu sunt adult, sau...imi da cu virgula.
Pai sa vedem, in ciuda infatisarii lor juvenile eu aveam impresia ca ei (colegii, sefii, cei de la birou in general) sunt "oameni mari" si ca eu, sunt copil. Nu stiu daca asta e din cauza ca vorbesc cu mama de doua ori pe zi, dar pur si simplu nu ma pot imagina ca pe un adult, in schimb pe ei da, desi au aceeasi varsta cu mine. Apoi, cand am inceput sa despic firul in patru am inteles ca tot asa imi vad si colegii de facultate, ca pe niste oameni maturi, responsabili, impovarati de grijile unui job inceput prea devreme. Si atunci? Inseamna ca eu sunt tot adult, numai ca unul care nu si-a dat seama inca de trecerea asta...nici nu stiu cum s-o numesc.
Poate ca e ca atunci cand eram mici si ne prefaceam toti ca suntem adulti, ne duceam in joaca la serviciu si aveam copii si o familie. Atunci fiecare ii trata pe ceilalti ca pe niste adulti si el se purta ca atare, numai ca in acelasi timp fiecare dintre noi stiam ca suntem doar niste copii, ca masa sau tata, sau bunica, sau vecina de la trei care statea cu copii de pe scara blocului pana veneau parintii de la munca, o sa scoata capul pe geam pentru a ne chema la masa sau la teme.

Note:
1 Un copil cuminte
2 Un copil rautacios si drag
3 Dirigu', un copil mai mare

Bucureştiul care analfabetizează

Motto:

"Am scris de dragul iubirii,
Al banilor pe urma
In cazul unuia ca mine
Este acelasi lucru"
Leonard Cohen

Am plecat de la mama cu iluzii interbelice si c-o sticluta de parfum de "libertate si carti mucegaite" bine ascunsa printre hainele, oalele, farfuriile si asternuturile carate rand pe rand in caminul P3.
Visam la Capsa, la seri excentrice petrecute in foaier-ul si lojele de la opera, la romanul meu, inceput de zeci de ori pe care urma sa il termin aici, neaparat aici. Apoi a urmat socul: batranii flamanzi de la metrou, oamenii anesteziati si grabiti, rusinea cu care ma strecuram pe langa vitrinele mari si luxoase de la Casa Capsa de frica sa nu vada cineva dinauntru cum sunt imbracata.
A inceput o perioada ciudata; analfabetizarea, abrutizarea, ruperea si instrainarea.
Inca mai vad caminul P3 ca pe o casa paraginita , ca pe un element de mahala si un simbol al ignorantei, al tipetelor tacute, al urii inabusite care zgarie peretii abia renovati de pe care deja cade varul si in primul rand ca pe un loc al cenzurii, un loc unde nu puteam gandi de frica sa nu fiu auzita, un loc in care privirile mirate sau dusmanoase ajungeau pana la mine prin copertile cartilor care imi acopereau rar, din ce in ce mai rar fata.
A fost din ce in ce mai putin Stanescu, si mai putin Paler, mai multe gari, mai multe "manguste imperfecte"* si din cand in cand cate un Cohen la colt de strada, amenintator, mustrator si trist.
Frazele, atunci cand se obosea cineva sa le compuna se legau din ce in ce mai greu, cuvintele se loveau violent de foaia de hartie ca apoi sa se prabuseasca in multime intr-un haos pe care alta data stiam sa-l controlez. N-a mai ramas nici teribilismul, pana si Cioran s-a ascuns undeva intr-un colt, pe gresia murdara din baie, de unde din cand in cand ma onora cu zambetul copilaros sau ironic: cat de urata e mediocritatea, mai bine totul sau nimic...in cazul meu "nimicul".
Crizele de identitate, daca se pot numi asa (ma gandesc acum la crisis), erau rare, scurte dar violente, si de cele mai multe ori neprolifice. De fapt erau niste lamentari si bocete fara sens, niste rabufniri de isterie tipic feminine care nu duceau la nimic si care se incheiau invariabil cu un:
"Urasc orasul asta, urasc facultatea asta care nu ma invata nimic, m-am analfabetizat, am uitat sa fiu."
Vreau acum sa invat sa merg, sa invat sa vorbesc, sa invat sa scriu ca un paralitic trezit din amorteala care refuza sa mai fie o leguma. Vreau sa-mi reiau obsesiile cu Fausti, cu leprosi si cu mame. Invat sa scriu, invat sa citesc si sa fiu. Poate e doar un alt inceput pe care il voi abandona in cateva zile pentru comoditatea televizorului care nu imi cere sa gandesc, dar vreau sa cred ca voi termina o data cu calatoria asta, ca voi putea sa ma opresc pe "peronul" meu*, sa ma duc la Mitica si sa-i spun "UITE", fara sa imi fie rusine, fara sa ascund foile goale si cartile necitite, fara sa incerc sa ma acopar de cuvinte multe, fara sens.
Cica nu e bine sa scrii de dragul banilor, dar cat de rau e sa nu scrii deloc...
Macar inca mai gandesc alegoric.

* vezi " Viata pe un peron" de Octavian Paler

Blog pentru că...

Pentru ca peisajul e anost cand vezi doar lebede gratioase si pentru ca nu toti ne trezim dimineata, ne uitam in oglinda si ne spune....Oh, I'm gorgeous!
De exemplu, eu...ma trezesc dimineata, ma uit in oglinda, si ma gandesc:

Nu vreau la munca, arat ca dracu, iar e cald afara, inca n-am bani de rochita aia verde, vara asta nu plec in vacanta, n-am mai avut timp sa citesc nimic, oare de ce nu mai scriu, mai e o saptamana intreaga pana se intoarce acasa, de cand a plecat patul asta micut e prea mare pentru mine, simt ca m-am schimbat, mi-e dor de mama, nu mai suport sa invat tampeniile astea, mi-e dor sa calaresc, vreau la tara...IAR AM INTARZIAT!

Din acest mic si nesemnificativ motiv si din multe altele, va prezint: BLOG PENTRU MINE.