Elisaveta si ce-a iesit...pana la capat

Dupa un avort la o clinica particulara extrem de scumpa si o cafea cu Diana la Jos Palaria, Elisaveta se intorce acasa in garsoniera ei din Iancului. In casa e cald si dezordine, asa cum era si dimineata cand s-a trezit cu greu pentru a alerga la programare. Se dezbraca, isi arunca paltonasul de la Mango in cuierul de plastic putin rupt si alearga la baie sa faca pipi.
Acum urmeaza descrierea baii corelata cu sentimentele de goliciune ale personajului.
In baia mica si cam murdara Elisaveta asculta zgomotul jetului in contact cu vasul de ceramica si apoi cu apa din acesta in timp ce se uita la ghetele murdare de noroiul unei ierni prea calde.
E prea lunga fraza, tre' sa mai tai din ea; o impart in propozitii si fac doua...fraze.
"Ce urat e afara, m-am saturat de mizeria asta". In timp ce deruleaza hartia igienica se intreaba daca mai are sau nu tampoane in dulap; i-au spus ca e posibil sa mai sangereze putin, oricum nu trebuie sa se ingrijoreze.
Se ridica si isi incheie capsele de la blugii prea stramti, s-a cam ingrasat in ultimul timp, dar asta se va schimba.
Pe Elisaveta maica-sa a botezat-o din lipsa de imaginatie dupa fata unei vecine de la tara. Prietenii ii spun oricum Eli doar ca noi ii vom spune in continuare Elisaveta- Eli nu e un nume prea bun pentru un personaj de poveste, nici pentru o zana sau mai stiu eu ce. A plecat acum 3-4 ani la facultate cu gandul sa ajunga medic, dar tot ce a ajuns este o secretara tanara, singura si fara opotunuitati intr-un oras nu foarte iubitor.
Auzi, daca mai continui asa reusesti sa scrii un "film" cu care sa ia Mungiu doua-trei premii pe ici-colo. E rece, e real si oarecum dur, deci perfect...inutilizabil. M-am razgandit, Elisaveta ar trebui sa fie barbat. E mult prea previzibil ca o femeie sa scrie o poveste despre o alta femeie si cum altfel decat una "imuna" sau "imunizata" de societatea in care traieste si care a dus-o atat de departe de lumea pe care o visa. O femeie scrie o DRAMA despre o alta femeie- nu, nu imi place, eu vreau sa scriu despre un barbat. Dar un barbat nu poate sa faca avort si deja gasisem un nume atat de frumos: ELISAVETA.
Ma joc de-a scriitorul (desi sunt femeie). Naratorul este intotdeauna barbat, si chiar daca nu e, te prinzi tarziu, abia cand ai ajuns la jumatatea cartii, si pentru ca asta te bulverseaza fenomenal incerci sa ignori un fapt atat de marunt si sa il vezi in continuare ca pe un barbat. Si iubitul meu e barbat, as putea sa scriu despre el, dar ce? Nu, el nu e bun de personaj, iubirea mea nu-i de poveste, e doar iubire ca toate celelalte in care oamenii fac dragoste, se cearta, se uita, apoi iar fac dragoste si uita de ei si de celalalt. Plus ca e pueril sa-mi scriu iubirile ca la 13 ani.
Eu am o problema (lasand la o parte cartea si pesonajul principal momentan femeie spre hermafrodit spre un viitor barbat care nu poate sa faca avort- de ce trebuie neaparat sa faca avort nici eu nu inteleg, da nu ma mai agat si de asta acum ca ma pierd de tot). Asa, cum spuneam, eu am o problema, nu inteleg de ce suntem noi atat de frustrati, romanii, zic, si la oamenii "de cultura" si "de arta" ma refer. Ne obsedeaza comunismul, ne doare inferioritatea noastra ca natiune, ne tremura maruntaiele in noi de nervi la adresa raposatului si a intregii lui culturi daramate pe care continuam sa o construim zilnic prin rememorare. Totul e despre comunism acum, si despre cat de rau era si despre handicapul nostru ca natiune. Clar, nu suntem in stare sa privim inainte, nu am fost niciodata. Intotdeauna va fi vorba ori de maretia lui Stefan cel Mare si Sfant, care n-a fost el nici mare nici sfant, poate doar la mataranga din cate am auzit, ori de comunismul care ne-a schilodit cultura, care ne-a taiat avantul si care ne tulbura visele noastre culturale si astazi.
Acum ceva timp la radio anuntau moartea domnului Lazarescu, murise actorul- asta nu are nici o legatura cu nimic.
Cum spuneam, mi se pare ca de la revolutie incoace suntem prea disperati sa ne traim furibund realitatea, febril si cu teama, aratand spre orori cu mandrie, plecand capul si spunand: "Ne cerem scuze, stiti, noi am trecut si prin comunism, pe noi nu trebuie sa ne judecati atat de aspru", de parca am dori sa scuzam un copil putin retardat ca nu si-a facut temele, ca un parinte umil care plange soarta plodului nu prea iute la minte. E stupid.
Suntem obsedati de arderea etapelor, ne umplem pe rand cartile de puli si de tarfe pentru ca acum avem voie, Doamne ce bine e sa ai voie sa iti bagi pula atunci cand vrei, sa ii futi pe toti pe la spate de la presedinte caruia nu ii pasa de tine pana la pipita care sta la ghiseul de la banca X si care e proasta de impunge (ah, si pe care ai fute-o daca ai putea pentru ca oricat de proasta ar fi e tanara si miroase bine si in primul rand e femeie si are o pizda).
Suntem revolutionarii prin excelenta; ne revolutionam nevasta cand venim acasa cu o sticla de vin in plasa si doua in burta, democratizam liceele cand injuram in gura mare pe coridoare, suntem o natiune pubera: deprimata, revoltata si in primul rand virgina...nu, nu virgina: nefututa (da mai bine).

Ce am vrut si ce-a iesit? Soarta. Cand scriu "editorialistico-moralist" ma sperii putin, da poate nu-i asa de grav.

*si nota de rigoare: Poza e luata de aici:http://rtmulcahy.wordpress.com/2007/06/07/damn-it/

Despre pornografie, arta ,viol, pudoare si alti poponari

Si ma intreb eu pe mine din senin de ce nu mai scriu poezie. E o noutate pentru mine, abia acum realizez, ca o deschidere de ochi candida (urat cuvant) ca nu am mai scris poezie din liceu. Ba nu, am mai scris una anul trecut, prin primavara, despre Vlad al meu si incadrarea lui intr-o mitologie balcano-romano-greaca (iarasi, greu de inteles din afara). Incerc sa nu ma pierd iar in text, de obicei ma cam ia valul si incep sa indrug prostii. Intuiesc intotdeauna ideile dar din pacate intuitiile nu se astern niciodata pe hartie. As fi vrut sa scriu macar o data despre pornografie in toate ipostazele ei, daca acest lucru e posibil – cred ca nu.
Citesc literatura pornografica buna si din cand in cand mai rasfoiesc google-ul pentru cate o poezie “avangardista”. Nu de putine ori am ramas socata si mi-am recunoscut limitele; am realizat intr-un final cat sunt de pudica. Un sentiment destul de ciudat intr-o tara in care prostitutia roade tot, si nu ma refer la binecunoscutele tarfe de la coltul guvernului care ies seara de seara la munca. Ele mi se par cea mai inocenta forma de a preacurvi (cat de tare, o dau in termini biblici).
La ora de romana iubirea se vinde pe tipologii. Chiar si zeii cad uneori in pedanta si e chiar greu sa nu o faca, cu tot controlul asta de stat.
Cel mai mult mi-a placut Miller- am auzit zilele trecute ca “e depasit”, asa o fi. “Voi copii ai erei atomice, ce cautati in literature anacronica. Literatura inainte si dupa Joyce, asta e tot”. Asta zicea Sadegh Hedayat pe undeva. Dar eu nu pot sa inteleg, daca nu incerci totul nu vei intelege niciodata nimic. Si daca un elev de clasa a 6-a scrie poezie a la Eminescu doar ca mult mai prost, ar trebui sa-i dam in cap? Sa ne digeram bine influentele, doar asa vom putea scapa de ele. Cu totii suntem antici in esenta, doar ca astazi homosexualitatea nu se mai numeste paideea; tot un fel de arta insa, avand in vedere ca oamenii stiu sa se reprezinte. Si in Amsterdam, prin coffeeshop-uri, baleam dupa unul dintre baieteii aceia draguti care se mangaie intre ei cand joaca sah; o atingere fugara, nestapanita, aproape ne-simtita intre doi barbati frumosi. Cand toleranta e cuvantul de ordine eu ma indragostesc de cei discriminati.
De cand nu ne mai futem imbracati si grabiti ascunsi in papusoi, se tot spune ca sexul a pierdut din mister / misticism. S-a aflat ca dragostea e o substanta care se elimina atunci cand doua persoane se simt atrase una de alta, ceea ce conduce la eliberarea de endorfine (hormonul fericirii parca). Asa si? Chiar daca iubirea nu exista in adevaratul sens al cuvantului, chiar daca facem sex acasa, la serviciu, in masina, la televizor, in buda din club, la niste prieteni pe balcon, in vazul lumii,pe internet si la telefon, tot vom scrie despre iubire, tot vom tremura la fiecare orgasm in care el sau ea ne tine strans in brate si chiar daca nu ne iubim ne vom zambi inainte sa adormim pe perna unui strain. E prea stupid sa rezumi toata arta omenirii la o substanta fiziologica si ne aducem iar aminte ca daca Dumnezeu nu exista totul e cenusa.
Am auzit la un moment dat de un tip care in timp ce era violat de un altul recita poezie de un anumit autor; ce pacat ca am uitat care, sau asta era dintr-un film, nu mai stiu, oricum mi-a ramas in minte si uneori fara sa realizez imi construiesc in minte imaginea abjecta si atat de dramatica. Ii vad pe cei doi intr-o arena, ca la luptele de gladiatori cu multimea urland undeva pe fundal- sunetul e impecabil, efectul e garantat, camera filmeaza prin rotirea obiectivului incet la 360 de grade, apoi foarte rapid inapoi de la protagonisti la multime si invers, cateva secvente lucrate asa in postproductie, cateva secunde de delir al imaginii. Muschii incordati de pe fata victimei, tonul vocii lui din ce in ce mai clar, mai dur cu fiecare penetrare in parte, cadenta versurilor, incrancenarea violatorului, orgasmul, plansul, ultimul urlet al multimii si apoi linistea, epuizarea, rusinea si ultimul vers stins, ca gandul unui rege Lear pe moarte. Nimeni nu a sesizat muzica de pe fundal, cateva note care au zgariat timpanul fara sa fie auzite, tonalitati grave si sacadate, ca si viata.
Iubirea e o substanta secretata de creierul uman dar de unde ies copii ne e rusine sa spunem. E stupid cum oamenii simplifica si complica totul iar si iar, poate asta e singurul lucru care ii ajuta sa nu se plictiseasca.

NOTE:
1. Presupunand ca "arta" nu suporta ingradiri de ordin social mi-am permis sa folosesc termeni ca "poponar" doar datorita fortei de exemplificare a acestora in context, in nici un caz ca elemente discriminatorii.
2. Fotografia prezentata apartine lui Andu Novac si a fost descarcata de pe www.andunovac.info