Monolog pentru păpuși

Suntem consumabili păpușel...consumabili, zise ea cu un zambet aproape răutăcios atârnat de buza de jos. Ne devorăm trăirile atât de repede, atât de definitiv încât la sfârșit nu știm daca-m fost. Poate că pân' la urmă nici n-ai fost, poate că o să închidem ochii împreună, ca atunci când eram mici, și o să ne imaginăm că totul se va schimba ca prin miracol atunci când îi vom deschide. Și, stupoare, pentru prima oară în viață lumea va fi complet diferită, părul tău cu miros de te vreau nici nu va fi existat vreodată, pielea ta, devorată cu o poftă nestăpânită va fi fost un cearșaf prospăt spălat ce-mi mângâie fața în somn și glasul tău care șoptea "te iubesc" nu-i decât bețivul de la colțul blocului cântând și mormăind în noapte.
Suntem redundanți păpușel, și-n atâtea iubiri ne-am ars toate convențiile, ne-am futut fiecare centimetru și fiecare por și ne-am șoptit toate dulcegăriile, atât de definitiv pe toate, încât atunci când încercăm să le scoatem de la naftalină, nu mai găsim nimic nepurtat, nimic neîncercat. Și de asta suntem mult prea bătrâni păpusel.
Te iubescul nostru este atât de uzat, de mâncat de molii, de livid și de invalid încât mi-e frică să-l ating păpusel. Nu pune mâna pe el, se va transforma-n cenușă și mai avem atât de mult de trăit. Atâtea te iubescuri au mai rămas de rostit, în neant și-n urechi ce dispar atunci când închidem ochii, atunci când ne închidem ființa ca pentru weekend, ca pentru o vacanță din care nu vrea să se mai întoarcă înapoi la a fi.
Hai vorbim mai târziu păpușel, mult mai târziu, când chiar avea-vom ceva nou să ne spunem, când lumea se va fi întors cu susu-n jos și când cuvinte și atingeri noi ne vor fi fost date spre purtare, spre uzare. Hai vorbim mai târziu păpușel, când amândoi vom ști că NOI nu e un cuvânt format din EU și TU.
Auzi păpusel? Te-ai gândit vreodată că o periuță de dinți nouă poate fi uzată moral? La fel de uzată ca mine și tine? Că viața noastră va fi o continuă perindare de periuțe de dinți noi dar fără noimă?

*Imaginea este de aici  FOTO

Când urletul se pierde în convenții

Am învățat că între mine și lume se deschid cuvinte. Convenția care circulă dintr-un sens într-altul își pierde înțelesurile când se lovește de buzele tale. Mă pierd iar în sclavagisme, silogisme, anevrisme și tu tot nu mi-ai înțeles miezul putred de fruct și de tristețe. Nu oasele sunt cele care mă dor iubirea mea.
Visele mele hipice se lovesc de neputințele tale de a alerga, de a-mi ierta singurătatea. Uneori te urăsc. Ai vrut să mă schimbi dar nu vei reuși niciodată să vezi cameleonul ascuns după urechea ta roz; eu roz, la fel ca la geneză, cu iele-n cap și-n vis, cu miros de coamă transpirată de armăsari în nări. Oamenii nu se schimbă iubirea mea, dar tu ai voie să speri.
Când pe coapsa ta mă amăgesc, și-mi spun că mi-e mai bine așa, mă consolez cu-n zâmbet mut și blând. Zâmbetul tău de departe își pierde recompensele când visez la dansuri nebune ... în nud și în păr încâlcit și absurd.
Walkiriile iubitule. Ai crezut că e simplu. Ai crezut că iubirea se hrănește cu devotament.
O să mă pierd acum, puțin măcar, puțin mai mult, în uitarea și singurătatea din mine. Când o să știi cum miroase vântul în părul meu liber, când o să știi cum sună pașii mei în goană nebună o să-mi întorc capul spre tine și-am să-ți zâmbesc din fugă ... n-ai să cunoști niciodată cameleonul roz de după urechea ta parfumată; eu roz, eu verde, eu incoloră, insipidă, inodoră, ca o ciupercă nucleară invizibilă. În urma ei rămâne doar pustiul și schingiurea fără nume. E o amenințare ireală pe care nici tu nu vrei s-o crezi. Nici tu nu știi să sorbi din amenințarea care plutește dulce peste noi; imprevizibilul amenință cu fericire dar în ochii tăi fericirea e prea periculoasă.
Eu îmi ascund imprevizibilul sub pernă în fiecare dimineață înainte să te trezești. Noaptea, când dormi, complotez cu el la fericire. Când nu te uiți atent, complotez cu el la iubire ... dar la ce bun dacă atunci când ți se pare că-l zărești îl zdrobești ca pe-o muscă, îl alungi din gândul tău si îl blamezi, gândind că poate nu există.

* Imaginea e "The scream" - Edward Munch

oameni

sunt oameni care te ranesc atat de tare incat te intrebi daca-i ramas tot tu sau daca in pielea ta pusa la pastrare e un neom cu ochii goi care-ti vrea raul.
sunt oameni care dor atat de rau incat in carnea lor cresc colti invizibili
sunt oameni care musca si oameni care rup din tine bucati
si sunt oameni care-ti oblojesc ranile cu acid si cu saliva amara
si cand toata lumea se reduce la "ma doare" si cand universul tangibil este un urlet mut
privesc in gol si ma intreb dac-am ramas tot eu
"Imi pare rau" este cea mai urata expresie pe care o cunosc
"Imi pare rau" nu aduce zambete

Depresia de marți

Dintre iubirile ce plâng și iubirile ce urlă tu ai ales o pisică cu flori în păr. Am tras obloanele peste reproșurile din priviri și am făcut încă o dată dragoste în liniște, pe bâjbâite, în singurătatea fiecăruia dintre noi.

Mama mea m-a iubit înainte să se iubească pe ea…și apoi am plâns de dorul ei când încă mă iubea.

De ce mai cred încă în zâmbete de copii fără bani?

Iar?

Ne trăim cu înfrigurare prezentul, devorând oameni. Sunt un colecționar de suflete iubita mea, le sug seva dătătoare de liniște temporară.

Nu mi-ai făcut nimic iubitul meu, și tocmai de aici curge puroiul, și buba supurândă te arată cu degetul.

Ne consumăm atât … pentru a întelege ce nu vom ști niciodata.

Să-ți urli “de ce-urile” și ele să urle înapoi la tine ca un ecou fără trup; asta da singurătate.

Atât de singurătate încât îți vorbește.

Noaptea când dormi învelit în toate nopțile calde și nopțile reci, stă nemișcată lângă tine, îți țintuiește ceafa cu privirea, îți adulmecă sângele cald, îți amușină mirosurile și așteaptă cuminte să te trezești; umple camera și apoi o golește, ca respirația sacadată a unui animal muribund

ca să dea cu tine de pământ;

încă o dată.

Îți amintești de coapsa mea terfelită și iubită? Tocalide e urâtă.

Vreau să mă ascund într-o scorbură și să plâng. Ei bine nu, chiar nu mă consolează că undeva departe, ai și tu scorbura ta.

Iubirile noastre sunt egoiste iubirea mea…de mama și de tata și de altceva.

Când îmi sărut caii mai jos de ochi îmi sărut sufletul de departe.

Doar goana nebună ne mai poate salva

nici măcar ea

Nu cred că se poate trăi până la epuizare.

nu există experiență care să ne îndobitocească atât încât să nu mai simtim

nimic

Abrutizarea e un mit liniștitor despre cum odată măcinați vom putea răsufla ușurați

și goi

nu ne vom răzvrăti niciodată; în haită exilul e pedeapsa supremă

ne lăsăm mai bine devorați de corvoada de a părea

de a părea buni și de a părea responsabili,

de a părea nebuni și inepuizabili

funcție de posibilitate și necesități

Îmi exploatez la maxim abilitățile-mi cameleonice

de frică de mine

de dor de casă

m-am ascuns într-o scorbură

Liniștea e doar în mintea ta copilă

pînă când mori

De fiecare dată.

LA RAGE

MA PIS PE EA DE VIATA, MA PIS PE TOATA LUMEA ASTA DE RAHAT, PE CALDURA, PE PRAF, PE SUFERINTA OARBA SI FRUSTRAREA FARA RASPUNS, imi urlu furia prin toti porii…imi cojesc pielea cu unghiile si dintii, strat dupa strat, pana la carnea rosie si suculenta, pana la osul alb si inert, pana la curul tau frumos din mintea asta straina.  Ma urasc atat de mult incat uneori cred ca ura asta ma va pulveriza. Odata cu fiecare dintre noi lumea intreaga dispare…

Delicatețe de ceainic

O mana mare si calda m-a impins neatent de pe etajera de portelan cu trandafirasi roz…mici, multi si roz. In aer am facut o tumba artistica si mi-am plans continutul pe parchetul pus de mainile tale moi. Mii si mii de amintiri despre campiile mov si campiile galbene, despre dorinte si printese adormite care s-au trezit brusc si au izbucnit isteric in hohote de plans si in reprosuri tarzii…totul se petrece mult prea tarziu.

Mama mea e o amintire cu un zbor deasupra unui cuib de cuci…cand vesela si saraca imi aduce cirese dimineata, dupa tura de noapte si eu le mananc pe toate, pana ma doare burta.

Cand aveam 14 ani m-am indragostit de ceasca de portelan pe care o umpleam in fiecare seara cu continutul meu cald si aromat…apoi ceasca a crapat si intr-un final s-a spart cu zgomot. Zgomotul a ramas in mine si inainte sa cad ii aud ecoul tremurat…din ce in ce mai real.

Odata cu apropierea parchetului sunt din ce in ce mai neincrezator – nu are cum sa se intample asta…eu nu o sa ma sparg, diseara o sa ma bag linistit in dulap, langa tine, si lucindu-ne smaltul bine lustruit ne vom adanci intr-un somn cald si linistitor…imi vei cere toarta mea de portelan si eu te voi inveli cu un servet curat de bucatarie…voi fi fericit iar tu vei vorbi cu mine iar.

De ce nu mai rad cu tot sufletul…inainte sa ma sparg ar trebui sa rad…sa simt bucuria mea de copil vibrand in fiecare frunzulita desenata de manute de chinez pe portelanul alb si roz…cu trandafirasi multi si mici.

Aduna-mi cioburile si arunca-le la ghena…atat de multe si mici…si atat de frumos si gingas eram…ai grija sa nu te tai in cioburile astea inutile…oare n-am plans destul?

Naufragiu

Alegria alerga cat o tineau picioarele…din cand in cand se impiedica de cate o radacina a zambetului tau. Cat pe ce sa cada, privea in urma cu disperare, imi arunca priviri inspaimantate si fugea mancand pamantul…la propriu.

Dupa ce-a fugit de acasa, ni s-au rasturnat corabiile, si tu ai fugit sa le salvezi dar n-a mai fost nimic de recuperat si te-ai intors cu mainile goale catre tristetea mea fara tarmuri.

E nedrept sa ne plangem nelinistile unii altora; oameni singuri, fara de saruturi si de bucurii…anunta-ma cand vii.

Nimicurile imi musca din carne zi de zi: zi de curatenie si de copii…de cand m-am uratit toate femeile din tramvaie-mi par frumoase…anunta-ma cand vii. 

Listă

Cărțile

Sandalele

Pantofii roșii a lui Dorothy

Visele de sub pernă

Un motan nebun

Un motan bun

Poza ta cu mama mea

Căsuța din poveste

Foehnul

Mașina de copt viitoare săruturi

Răsuflarea caldă în ceafă

Supa instant pentru orgii gastronomice

Sinele meu buclat și scărpinător

Un ochi verde la borcan

Almanahul de rău de avion

Glezna strânsă cu poftă

Pe astea le-am pus în cutia mare din hol…să le duci la mașina amintirii și a neantului și a iubirii.

Zâmbetele tale nu le-am luat, sunt în sertarul noptierei de stejar, puse bine într-o cutiuță de mâhnire; ai să uiți și ai să mă suni să mă întrebi de ele.

Pijamale sunt la locul lor, și prosoapele, și blugii, ai să uiți și ai să mă pui să ți le aduc; sau n-ai să uiți și ai să mă pui să ți le aduc pentru că sunt mai frumoase așa?

Nu te mai scărpina, iți faci răni…o să îți creasca o a treia ureche, un al treilea spate, un al treilea coi…și ce? O să fii mai bogat, o să auzi mai bine, o să ai…trei spinari, trei urechi și trei coi.

Să nu mai bei, nu ajută la nimic; te rog, mă întristează; și să nu stai până târziu- trebuie să te trezești devreme și vei fi obosit.

Stai, mi-am uitat grija mea de noi și obsesia de curățenie, te rog pune-le în geanta de umăr, ca să știu de unde să le iau.

N-am mai pus rafturi, nici tablouri…și încă n-ai făcut curat în debara; mai am puțină cicăleală pe care n-am epuizat-o și sunt atâtea de făcut. Sunt obosită și-mi vei reproșa că n-am spălat vasele, apoi cu tandrețe, le vei spăla tu și veșnic va rămâne necalculată farfuria murdară- a mea, a ta.

Ne vindem zilnic corpul, timpul, iubirea în termene limită de predare a orgasmelor. În singurătatea mea visez la călătoriile tale fantastice…spre iubiri nebune și imaginare, spre o fericire nefericită.

Un om s-a aruncat în fața metroului la Romană,  ce simplu se moare, mă întreb dacă astăzi va mai circula metroul . Din prea multe lacrimi nu se moare, nici din bagajele făcute în liniște.

Două farfurii, două linguri, două căni…câte două din fiecare, din obișnuință și din ratare. Două versuri, un sărut…unul singur și atât. Ha ha, hi hi…am mințit, am furat un surâs, numai unul, să mi-l pun seara la ureche ca pe-o scoică și să aud marea…alinare.


*poza e de aici http://michyy.deviantart.com/art/the-breakup-call-72394419

Detentie

În detenție, prin ferestruica mică de deasupra claviculei am văzut paznicul cum își târa pașii de la dreapta la stânga, în sus și în jos.  Buclat și bucălat, un copil bucolic cu bucile tari…îmi păzește disperarea, mă ține bine deasupra hăului, să nu cad dar să-l văd bine, să respir nimicul, să îl strâng între coapse cu putere. La dracu cu lacrimile, la dracu cu “noi”, cu singurătatea, curățenia de sâmbăta și mizeria de duminica.

Versuri de Cohen care mă fac să râd, plămâni bolnavi și negri, tuse de ofticos, și multe alte caracteristici romantice ale deținutului clasic…nu prea, nici măcar gâlmele negre și supurânde ale ciumei bubonice…nimic nu e romantic, nimic clasic, nimic postmodern…pur și simplu facem liniște în grup; e perversitatea supremă.

“Ai o vizită”, spune tandru, poate cu milă în glas. ”A venit Imprevizibilul să te viziteze.”

Tocmai intră pe usă, fără față, cu coșmarurile mele strânse bine la sub-brat, legate în piele tare de cerber. Pe copertă un vis pictat manual, delicat, cu un paznic buclat și blond ca un copil.

În dulapul cu cheiță de aur din celula fermecată, am închis toate cratițele în care ne-am fiert carnea, zi de zi, apoi o dată la două zile, la o săptămână, la o lună, deloc. Coapsa fină trebuie fiartă mult, până când își geme sosurile, până când condimentele au pătruns-o bine și foaia de dafin i-a alinat papilele gustative.

Alături, lângă oglinda cu cearcăne și gușă, mi-am atârnat ciorapii cu ochiuri de plasă, ca să vadă și ei dezmățul, destrămarea, focul de la aragaz și vocile din tâmple. Uneori se plâng de scame, alteori își trec timpul cu câte o molie guralivă care le spune povești de budoar.

Paznicul își târșâie pașii de la dreapta la stânga, în sus și-n jos…ca un pervers privesc prin ferestruica de deasupra claviculei la buclele moi. Nu mai are ochi, i-am scos azi-noapte cu reproșuri tăcute, cu priviri crâncene de iubire și crimă. Imprevizibilul vine zilnic cu visele mele la sub-brat, legate în pielea ta fină – mă chinuie și-mi dă să privesc fața și reversul.

*poza e de aici http://media.photobucket.com/image/barbwire/Neminator/ass-barbwire.jpg

Nebunie in 3 acte

Actul I (hai-hui):

Intr-un copac statea batut un cui, al nimanui. Plangea de dor si de amor in inchisoarea codrilor.

Bai voi sunteti cu capu'? Cine naiba crede frate bullshitu' asta? Nu mai conteaza, pana in India e drum lung si n-ajung.

Te iubesc femeie, pana la capatul rapei si inapoi, daca treci podul se farma visul si fuge norocul, pentru ca ai privit inapoi, si cand n-ai mai vazut prin ceata ai plans ca proasta. Ti-am spus sa nu faci galagie ca se trezeste stapanul de sclavi? Arunca flacari pe nari, noroc ca-i prost si adoarme la loc cu piciorul in groapa.

Nu mai pune intrebari, cum care groapa? Aia in care a dat de prost ce e.

.

Fericirea Ilsebillei se masoara-n cai putere:
Tigara de dimineata nu o mai satisface pe femeia care poarta-n pantece POVESTEA. Fericirea mea e una, din ceai verde de dormit pe el, si din chai de baut pe el...ha ha ha, Vasilica mieuna: miau pisu? miau pisu!

Bai tampitule? Tu nu intelegi ca eu nu mai suport? Nu mai suport iarba si vantul si vinul si fierea din voi. Am sa fug la mama mea, tiganca, si-am sa-mi fac culcus sub palma ei, in caus.
Tu chiar crezi ca ai crescut? Copilareste, padurea mea! si inoada-ti pletele incalcite cu copacii.

.

Personificarea naturii:

O zana de un verde electric, halucinogen, dansa abia atingand pamantul. Prin frunzisul des o raza de soare ii lumina transparenta aripilor in timp ce ea topaia pierduta in cantecul stejarului. Flautul, mesterit de mainile unui arici inca de pe vremea cand Dumnezeu nu pacatuise inca, incepuse sa-si arate varsta. Cantecul era mai inflorat pe zi ce trece, mai fara sfarsit ca vesnicia.

.

Alegoria femeii:

Povestea ta, TO-CA-LI-DE, e smulsa din deliciile incestului. Ca o tarfa iti vei musca buzele a pofta si apoi vei fugi, cu prajitura gata inghitita si zambetul vinovat.

.

Refren:

Un Dudutz, mic si dragutz, venea agale, pe carare si cararea ce zicea? Cantec de joaca draga mea.

.

Actul II (remuscarea):

Intre crima si pedeapsa paginile alearga doar o fraza. Cand eu voi intelege ceva, te voi lumina draga mea. Cu Ilsebilla la sub brat alerg sa nu ma prinda. Daca mi-o fura e mai greu apoi, sa-mi pun urechea pe pantecele ei si sa ascult povestea. Am re muscat din prajitura remuscarii. Nu era amara asa ca nu va faceti griji, zaharina e aproape la fel de buna ca zaharul.
Compromisul e un fel de cuvant pe care nu l-a inteles nici cel care l-a inventat.

Plang in fiecare zi de frica sa nu ma usuc de la radacina.

Si maine e o zi de re-muscat, sper doar ca intre timp sa ti se vindece ranile.

.

Refren:

Armasarul meu este un vis, asa mi-am zis, din paradis

si sub patutz un soricel

radea de el: "m-am plictisit, chitz chitz? chitz chitz!"

De suflet si de verde

Cand eram mica, cineva o sa-mi alerge dealurile si de acolo de sus o sa chiuie un chiuit nebun, un cantec vanatoresc in pielea goala. To ca li de - mi spun fulgii de zapada rataciti prin suvita de par. Miroase a foc de lemne si a balegar in copaita. Imi cer iertare ca chanell-ul nu-mi adia fata neagra si murdara; cant copaitza copilitza, copilitza-n copaitza facem baitza.

Esti un zmeu on-line?si ce daca, eu inca mai culeg ciupercute si pe cap nu am boneta rosie. Dupa urechea dreapta am o zana verde. O cheama Ilsebill sau To ca li de, sau nu o cheama-n nici un fel ca nu stie nimeni de ea. Cand canta, muntele se pravale peste copilitza, in copaitza, facand baitza si eu rad de fetitza.

Cine ma crede nebun ar face bine sa-mi dea parul la o parte si sa o salute. Zana mea e...o zana rea. Dar canta a naibii de bine, e verde absinth ca un alint si imi danseaza pe creier delir de betie.

Cuvinte cheie...meeting, cal, target, galop, speaker, nebunie, brand, deliciu, desfriu, extaz, iubire aurie si fara palarie stransa cu pipeta din magazie...hop tzop in galop peste marele potop.

P.S. De maine sunt nefumatoare.

Look into my eyes and SHOUT!

Fetish party...cand comanda data de creier nu mai ajunge la muschi, cand te uiti in gol sau te pierzi intr-o gluma proasta. Breakfast in Vegas sau delirul muschilor incordati, spasmodici, adormiti, plangand dupa atingere, incremenind in simpla dorinta....shoooootttttttttttttt...bang bang, un film in alb negru, mut, si matematica muzicii si chimia frazei si salvia divinorum amestecata cu sange de reptila si sudoare de prepelita virgina, curses, invocations si acadele pe bat de lemn, un bat lung si fascinant, cofetaria colorata de vizavi de "The Bulldog"...asta e, un fel de bar, doar ca e plin de caini care se holbeaza la tine..."yeah right", sopteste ranjing scunk-ul de langa tine, "te-am crezut", si apoi se pierde cu ochii in gol in tacere.

Melodia incepe lent, cu un sunet grav ce se repeta la cateva secunde, o vioara aproape insesizabila si lina, urca incet pe fundal si sunetul se repeta si e din ce in ce mai puternic iar vioara urca, urca urca......kabum.

Si te misti fara sa stii de ce, frenetic, fara sens, mai repede, si mai repede...uhhh, vioara te-a salvat, sunetul iti da ragazul sa respiri, s-a terminat; macar pentru cateva secunde pentru ca auzi vioara urcand din nou, auzi sunetul grav repetandu-se, mai tare, si mai tare, abia astepti sa ajunga sus, sa explodezi, sa zbori, sa te arunci bum bum, danseaza salbaticule, a saptea zi de la facerea lumii cand omul n-a dormit de 3 nopti, cand ochii crapati mai vor....amf...si ce daca? ETHAAAAAAAAAAA

Vrei sa dormi? na-i noroc...vei auzi nopti la rand rasul nebun al Ilsebillei.

ca de obicei

Uneori lumina diminetii se transpune in nostalgii...cum altfel ar putea ea sa devina un monstru marin ascuns dupa recifi? Cu pielea inghetata si alunecoasa, o voluptate a atingerilor reci, taioase ca zvarcolirea dintre cearsafuri cand tu nu vrei sa deschizi ochii, cand imi beau singur cafeaua, in bucataria asta darapanata si ingusta in care buretele de vase a facut dragoste cu farfuria slinoasa uitata de cu seara. Gata...am spus, m-am revarsat in valuri peste lumina diminetii...nu se termina niciodata

Tu esti Ilsebilla mea, o ratiune artagoasa cu o morala mai presus de ea, purtand povestea in burta 9 luni...dospind aluatul textului. Mi-e scarba...greturi matinale cand tu ca un androgin iti expui coapsa goala si fina. Ratiunea de a fi senzualitate...noi suntem.

Din copilarie pana la cer, pana pe strazile lui Miller si pana la literatura....mereu ajung la Miller, naiba sa-l ia.

Cand calea ferata e o scara, ca-n bancuri, si deodata vezi venind liftul, cand betia jointului te face indestructibil, scriitor, creator, mama, fecunditate cand te arunci in goluri si cand vrei sa-ti uiti radacinile...atunci scrijelesti cuneiforme si urli dupa pestisorul fermecat. Oh, ilsebill cu i mare si i mic, o alta influenta, un alt sange in sangele tau deja corcit de prea multe valuri.

La naiba cu Proust, un plangacios pe care nu-l voi birui. Ma joc; este atat de serios jocul asta incat am incetat sa mai plang si am facut ochii mari, ca atunci cand tataie imi povestea de cavaleri cu pinteni. Dar voi nu stiti asta, voi nu aveati nici ochi mari si nici fascinatia povestilor ecvestre...sa-ti zburde ielele prin par femeie! Unde e ecoul? L-am gatuit si apoi ne-am revoltat cand operele de arta n-au mai respectat canoanele. Cata nerusinare...sa-ti mangai copii si sa gandesti la omucideri. Fereasca sfantul sa depasim limita bunului simt, limita decentei, limita normelor universal valabile. Noi suntem norma...asta e arta? Nu. Sa huiduim atunci, striga norma, sa ne dam cu parerea si sa cantam: Slava tie Doamne, datatorul de reguli, de norme si de fericirea naivului de a avea o poteca.
Fugiti.

*poza este de luata de aici : http://stuff4restaurants.com/blog2/2008/02/12/truely-awfull-metaphors/

In dulcele stil clasic EXERCITIU despre un EL

Se plimba linistit prin Cismigiu, cu mainile adanc infipte in buzunarul paltonului, gulerul ridicat peste urechi si peste parul grizonat, cu cordonul strans sublinindu-i talia inca fara burta. Se simtea tanar, ca si cum undeva pe stradutele unui ora boem idei de stanga ii urlau in minte, se simtea viril si puternic in singuratatea lui. Era la varsta la care tatii se indragostesc de fiicele altora si isi pierd mintile pentru ca nu mai stiu sa planga, era clasic si definitiv batran si mai ales era trist. Realitatea fusese intotdeauna putin cam tarfa dar el stiuse sa ii faca fata, sa se ia la tranta cu ea si sa i-o traga de cate ori era nevoie. A fost intotdeauna un scriitoras mediocru, un sot cu capul in nori si de prea putin ajutor si un parinte mai sever decat s-ar fi crezut la prima vedere. Da, asta a fost, un scriitoras mediocru, un profesor necunoscut; dar era altceva acum. Acum avea nostalgii comuniste, nu de dragul ideilor, nu, de dragul carnii fierbinti pe care o framanta sub patura, incercand din rasputeri sa nu faca zgomot, intr-o camera rece de camin cand ceilalti dormeau, de dragul creaturii care a iesit urland din aceasta framantare febrila si care atunci avea nevoie de el.
Acum e liber, nimeni nu ii mai cere ajutorul, nimeni nu mai are asteptari, e liber sa iubeasca si sa faca orice, sa tipe, sa alerge si sa se abandoneze uitarii, e liber chiar s-o faca pe nebunul, sa iubeasca fetiscane in cafenele obscure si ieftine.
Se apropie incet dar sigur de cincizeci de ani si asta il sacaie putin. Uneori il enerveaza la culme pielea putin lasata de pe pulpe, fundul nu chiar atat de zvelt si tare, pieptul ca o fata de masa usor sifonata pe care le analizeaza cu frica in fiecare dimineata in fata oglinzii din baie cand nevasta-sa inca doarme linistita, ascunsa de paturi si grasa, in primul rand grasa. Daca sta bine sa se gandeasca arata inca bine, ridurile nu foarte dese din jurul ochilor, parul gri si zambetul laconic, de altfel destul de exersat ii dau un aer de “barbat bine”. Dar el nu asta vrea, el tanjeste dupa putere, el vrea sa creasca falusuri vesnice si sfredelitoare.
Pe o banca ea-si etaleaza pulpele tinere si tari iesite din cizmulitele bine stranse pe picior; aburi fierbinti ii ies pe nari ca la caii zvelti si puternici, ca la iepele in calduri. O etalare nerusinata a tineretii se lafaie pe banca in ochii lui batrani, neputinciosi. Ii arunca batranului o privire pentru ca mai apoi sa intorca capul cu o vadita lipsa de interes, cu o aroganta a puterii. Cu toate astea a vazut pana in el, stie ca e aproape putred, ca e mediocru si ca va muri. E un barbat bine care e batran si care va muri. Nu, nu va muri oricum, isi va plange ani in sir tineretea, va refuza sa accepte ce e sau ce nu mai e, va fute repede prostituate ieftine si isi va blestema familia, lanturile, copiii mari si tineri cu alti copii ai lor.
Isi va auzi vecinele de aceeasi varsta susotind pe la colturi cum el, barbat bine, a intrat in criza varstei a treia si isi inseala nevasta, femeie respectabila, cu niste taraturi. Vor susoti cu o pofta nerusinata, obscena chiar, cersind putin, cat de putin din atingerea lui de ca o ultima sclipire de virilitate. Ba nu, acum cand el ar face orice ca sa arate ca poate, ele nu mai vor, lor nu le trebuie o carpa batrana si trista care isi plange de mila; la ce bun barbat fata pula, fara spate puternic, cu mainile moi si zbarcite?
Ea stia asta si doar ea avea voie sa i-o spuna. Curva tanara si nerusinata, asa trebuia sa o numeasca dar nu a facut-o; nu i-a spus pentru ca astea erau chiar calitatile ei cele mai de pret, si apoi, asta vroia el sa cucereasca: narusinarea, sexul, tinereatea care fierbea in fata unui batran neputincios, poezia si proza si visul pe care nu stiuse sa le scrie niciodata, banii care nu conteaza atunci cand esti tanar si n-ai ce manca atat timp cat inca mai poti framanta carnuri fierbinti si tari sub paturi aspre, in camere reci.

To be continued

*poza e de aici: http://www.allposters.com/-sp/The-Old-Guitarist-1903-Posters_i328787_.htm

Elisaveta si ce-a iesit...pana la capat

Dupa un avort la o clinica particulara extrem de scumpa si o cafea cu Diana la Jos Palaria, Elisaveta se intorce acasa in garsoniera ei din Iancului. In casa e cald si dezordine, asa cum era si dimineata cand s-a trezit cu greu pentru a alerga la programare. Se dezbraca, isi arunca paltonasul de la Mango in cuierul de plastic putin rupt si alearga la baie sa faca pipi.
Acum urmeaza descrierea baii corelata cu sentimentele de goliciune ale personajului.
In baia mica si cam murdara Elisaveta asculta zgomotul jetului in contact cu vasul de ceramica si apoi cu apa din acesta in timp ce se uita la ghetele murdare de noroiul unei ierni prea calde.
E prea lunga fraza, tre' sa mai tai din ea; o impart in propozitii si fac doua...fraze.
"Ce urat e afara, m-am saturat de mizeria asta". In timp ce deruleaza hartia igienica se intreaba daca mai are sau nu tampoane in dulap; i-au spus ca e posibil sa mai sangereze putin, oricum nu trebuie sa se ingrijoreze.
Se ridica si isi incheie capsele de la blugii prea stramti, s-a cam ingrasat in ultimul timp, dar asta se va schimba.
Pe Elisaveta maica-sa a botezat-o din lipsa de imaginatie dupa fata unei vecine de la tara. Prietenii ii spun oricum Eli doar ca noi ii vom spune in continuare Elisaveta- Eli nu e un nume prea bun pentru un personaj de poveste, nici pentru o zana sau mai stiu eu ce. A plecat acum 3-4 ani la facultate cu gandul sa ajunga medic, dar tot ce a ajuns este o secretara tanara, singura si fara opotunuitati intr-un oras nu foarte iubitor.
Auzi, daca mai continui asa reusesti sa scrii un "film" cu care sa ia Mungiu doua-trei premii pe ici-colo. E rece, e real si oarecum dur, deci perfect...inutilizabil. M-am razgandit, Elisaveta ar trebui sa fie barbat. E mult prea previzibil ca o femeie sa scrie o poveste despre o alta femeie si cum altfel decat una "imuna" sau "imunizata" de societatea in care traieste si care a dus-o atat de departe de lumea pe care o visa. O femeie scrie o DRAMA despre o alta femeie- nu, nu imi place, eu vreau sa scriu despre un barbat. Dar un barbat nu poate sa faca avort si deja gasisem un nume atat de frumos: ELISAVETA.
Ma joc de-a scriitorul (desi sunt femeie). Naratorul este intotdeauna barbat, si chiar daca nu e, te prinzi tarziu, abia cand ai ajuns la jumatatea cartii, si pentru ca asta te bulverseaza fenomenal incerci sa ignori un fapt atat de marunt si sa il vezi in continuare ca pe un barbat. Si iubitul meu e barbat, as putea sa scriu despre el, dar ce? Nu, el nu e bun de personaj, iubirea mea nu-i de poveste, e doar iubire ca toate celelalte in care oamenii fac dragoste, se cearta, se uita, apoi iar fac dragoste si uita de ei si de celalalt. Plus ca e pueril sa-mi scriu iubirile ca la 13 ani.
Eu am o problema (lasand la o parte cartea si pesonajul principal momentan femeie spre hermafrodit spre un viitor barbat care nu poate sa faca avort- de ce trebuie neaparat sa faca avort nici eu nu inteleg, da nu ma mai agat si de asta acum ca ma pierd de tot). Asa, cum spuneam, eu am o problema, nu inteleg de ce suntem noi atat de frustrati, romanii, zic, si la oamenii "de cultura" si "de arta" ma refer. Ne obsedeaza comunismul, ne doare inferioritatea noastra ca natiune, ne tremura maruntaiele in noi de nervi la adresa raposatului si a intregii lui culturi daramate pe care continuam sa o construim zilnic prin rememorare. Totul e despre comunism acum, si despre cat de rau era si despre handicapul nostru ca natiune. Clar, nu suntem in stare sa privim inainte, nu am fost niciodata. Intotdeauna va fi vorba ori de maretia lui Stefan cel Mare si Sfant, care n-a fost el nici mare nici sfant, poate doar la mataranga din cate am auzit, ori de comunismul care ne-a schilodit cultura, care ne-a taiat avantul si care ne tulbura visele noastre culturale si astazi.
Acum ceva timp la radio anuntau moartea domnului Lazarescu, murise actorul- asta nu are nici o legatura cu nimic.
Cum spuneam, mi se pare ca de la revolutie incoace suntem prea disperati sa ne traim furibund realitatea, febril si cu teama, aratand spre orori cu mandrie, plecand capul si spunand: "Ne cerem scuze, stiti, noi am trecut si prin comunism, pe noi nu trebuie sa ne judecati atat de aspru", de parca am dori sa scuzam un copil putin retardat ca nu si-a facut temele, ca un parinte umil care plange soarta plodului nu prea iute la minte. E stupid.
Suntem obsedati de arderea etapelor, ne umplem pe rand cartile de puli si de tarfe pentru ca acum avem voie, Doamne ce bine e sa ai voie sa iti bagi pula atunci cand vrei, sa ii futi pe toti pe la spate de la presedinte caruia nu ii pasa de tine pana la pipita care sta la ghiseul de la banca X si care e proasta de impunge (ah, si pe care ai fute-o daca ai putea pentru ca oricat de proasta ar fi e tanara si miroase bine si in primul rand e femeie si are o pizda).
Suntem revolutionarii prin excelenta; ne revolutionam nevasta cand venim acasa cu o sticla de vin in plasa si doua in burta, democratizam liceele cand injuram in gura mare pe coridoare, suntem o natiune pubera: deprimata, revoltata si in primul rand virgina...nu, nu virgina: nefututa (da mai bine).

Ce am vrut si ce-a iesit? Soarta. Cand scriu "editorialistico-moralist" ma sperii putin, da poate nu-i asa de grav.

*si nota de rigoare: Poza e luata de aici:http://rtmulcahy.wordpress.com/2007/06/07/damn-it/

Despre pornografie, arta ,viol, pudoare si alti poponari

Si ma intreb eu pe mine din senin de ce nu mai scriu poezie. E o noutate pentru mine, abia acum realizez, ca o deschidere de ochi candida (urat cuvant) ca nu am mai scris poezie din liceu. Ba nu, am mai scris una anul trecut, prin primavara, despre Vlad al meu si incadrarea lui intr-o mitologie balcano-romano-greaca (iarasi, greu de inteles din afara). Incerc sa nu ma pierd iar in text, de obicei ma cam ia valul si incep sa indrug prostii. Intuiesc intotdeauna ideile dar din pacate intuitiile nu se astern niciodata pe hartie. As fi vrut sa scriu macar o data despre pornografie in toate ipostazele ei, daca acest lucru e posibil – cred ca nu.
Citesc literatura pornografica buna si din cand in cand mai rasfoiesc google-ul pentru cate o poezie “avangardista”. Nu de putine ori am ramas socata si mi-am recunoscut limitele; am realizat intr-un final cat sunt de pudica. Un sentiment destul de ciudat intr-o tara in care prostitutia roade tot, si nu ma refer la binecunoscutele tarfe de la coltul guvernului care ies seara de seara la munca. Ele mi se par cea mai inocenta forma de a preacurvi (cat de tare, o dau in termini biblici).
La ora de romana iubirea se vinde pe tipologii. Chiar si zeii cad uneori in pedanta si e chiar greu sa nu o faca, cu tot controlul asta de stat.
Cel mai mult mi-a placut Miller- am auzit zilele trecute ca “e depasit”, asa o fi. “Voi copii ai erei atomice, ce cautati in literature anacronica. Literatura inainte si dupa Joyce, asta e tot”. Asta zicea Sadegh Hedayat pe undeva. Dar eu nu pot sa inteleg, daca nu incerci totul nu vei intelege niciodata nimic. Si daca un elev de clasa a 6-a scrie poezie a la Eminescu doar ca mult mai prost, ar trebui sa-i dam in cap? Sa ne digeram bine influentele, doar asa vom putea scapa de ele. Cu totii suntem antici in esenta, doar ca astazi homosexualitatea nu se mai numeste paideea; tot un fel de arta insa, avand in vedere ca oamenii stiu sa se reprezinte. Si in Amsterdam, prin coffeeshop-uri, baleam dupa unul dintre baieteii aceia draguti care se mangaie intre ei cand joaca sah; o atingere fugara, nestapanita, aproape ne-simtita intre doi barbati frumosi. Cand toleranta e cuvantul de ordine eu ma indragostesc de cei discriminati.
De cand nu ne mai futem imbracati si grabiti ascunsi in papusoi, se tot spune ca sexul a pierdut din mister / misticism. S-a aflat ca dragostea e o substanta care se elimina atunci cand doua persoane se simt atrase una de alta, ceea ce conduce la eliberarea de endorfine (hormonul fericirii parca). Asa si? Chiar daca iubirea nu exista in adevaratul sens al cuvantului, chiar daca facem sex acasa, la serviciu, in masina, la televizor, in buda din club, la niste prieteni pe balcon, in vazul lumii,pe internet si la telefon, tot vom scrie despre iubire, tot vom tremura la fiecare orgasm in care el sau ea ne tine strans in brate si chiar daca nu ne iubim ne vom zambi inainte sa adormim pe perna unui strain. E prea stupid sa rezumi toata arta omenirii la o substanta fiziologica si ne aducem iar aminte ca daca Dumnezeu nu exista totul e cenusa.
Am auzit la un moment dat de un tip care in timp ce era violat de un altul recita poezie de un anumit autor; ce pacat ca am uitat care, sau asta era dintr-un film, nu mai stiu, oricum mi-a ramas in minte si uneori fara sa realizez imi construiesc in minte imaginea abjecta si atat de dramatica. Ii vad pe cei doi intr-o arena, ca la luptele de gladiatori cu multimea urland undeva pe fundal- sunetul e impecabil, efectul e garantat, camera filmeaza prin rotirea obiectivului incet la 360 de grade, apoi foarte rapid inapoi de la protagonisti la multime si invers, cateva secvente lucrate asa in postproductie, cateva secunde de delir al imaginii. Muschii incordati de pe fata victimei, tonul vocii lui din ce in ce mai clar, mai dur cu fiecare penetrare in parte, cadenta versurilor, incrancenarea violatorului, orgasmul, plansul, ultimul urlet al multimii si apoi linistea, epuizarea, rusinea si ultimul vers stins, ca gandul unui rege Lear pe moarte. Nimeni nu a sesizat muzica de pe fundal, cateva note care au zgariat timpanul fara sa fie auzite, tonalitati grave si sacadate, ca si viata.
Iubirea e o substanta secretata de creierul uman dar de unde ies copii ne e rusine sa spunem. E stupid cum oamenii simplifica si complica totul iar si iar, poate asta e singurul lucru care ii ajuta sa nu se plictiseasca.

NOTE:
1. Presupunand ca "arta" nu suporta ingradiri de ordin social mi-am permis sa folosesc termeni ca "poponar" doar datorita fortei de exemplificare a acestora in context, in nici un caz ca elemente discriminatorii.
2. Fotografia prezentata apartine lui Andu Novac si a fost descarcata de pe www.andunovac.info

Just get high and fly

Adevarata delectare dupa o noapte nebuna ...cafea calda de dimineata, fulgi mari pe fereastra si...numb. Asa cum spuneam, just get high and fly...si in melancolii post nebunie si alte post-uri ascultam cu totii...numb si taceam.

Eliberarea de context

E foarte ciudat cum o simpla carte, un articol sau melodie pot sa te poarte in alta lume. Te chinuiesti zi de zi sa iti construiesti o lume "normala" si tot in fiecare zi te chinuiesti sa te convingi ca iti place in ea, ca merita sa lupti pentru "perpetuarea" si intretinerea ei. Si apoi cand iti doresti atat de mult parfumul ala sau perechea aia de cizme care costa o avere, nu iti ajung banii pentru ele si ca substitut (si doar ca substitut) iti cumperi o carte. Nici nu mai tii minte de cand nu ai mai citit o carte - nu ai timp, lumea ta magnifica, incaltata in cizmulite impecabile cere sacrificii, altfel pur si simplu nu poate sta in picioare.
Primele pagini te anesteziaza putin, ca o tigara slaba cu un fir de h, doar un fir. Apoi cu fiecare pagina parcursa in tacere, parfumul se simte mai putin, nu-ti mai aduci bine aminte ce culoare aveau ghetutele, si parghii de mult intepenite incep sa se miste lent dar sigur. De fiecare data e la fel, aproape ca o actiune masochista de asumare a ratarii, de intelegere a ei. Am folosit cuvantul EI si nu ACESTEIA ca o personificare voita si foarte adevarata, pentru ca EA devine o persoana foarte diferita de tine pe care o poti observa in amanunt dinafara Sub efectul fin al anesteziei usoare, o urmaresti in timp ce actioneaza in lumea construita de ea unde viseaza la parfumuri si ghetute.
Tu, o vezi pe ea in lumea aia cretina si ireala pe care nu poti sa o intelegi. Ce idiot a putut concepe un astfel de cosmar, ce minte macabra a putut sa intoarca lumea asta pe dos?
E curios cum standardele pot sa scada si sa creasca in acelasi timp in directii total opuse si cum tu, poti face schimb de vieti cu tine.
Visele, toate, au sens atat timp cat sunt irealizabile. Ar fi greu de digerat daca intr-o zi ai ajunge sa spui..."tot ce mi-am dorit s-a implinit"...........si apoi ce?
Inca o pagina, inca un schimb cu tine; mai intorci o data sfera ca sa vezi aceeasi fata, identica, doar ca pe dos.

Vraja si amestec

Cu totii renuntam macar o data in viata, renuntam la scris, la noi, la vise si amintiri. Ne pierdem in amalgamuri pe care nu le cunoastem, in definitii si algoritmi pe care stim sa ii justificam, dar pe care nu i-am inteles niciodata...nu ne spun nimic, ne alunga doar din lumea noastra in alte lumi, ale altor oamenii care...au putut...si daca ei au putut noi de ce n-am putea. Uf, cam greu de inteles. Biblioteca mea e de un alb murdar (mai spre gri, ca hainele alea spalate cu detergenti obisnuiti care devin gri pentru ca ai folosit clor in loc de miraculoasa "nushtiuce") Si in biblioteca mea ma joc de-a madame Bovary in cadente stanesciene...ii beam sanii...trupul ei devenise carciuma...sarpe...sau parca...nu putea sa poata sa moara...si cainii si oamenii pe care inainte sa se nasca ii latrau... Prea complicat. Mai simplu e cand miroase a ploaie sub plapuma si el mormaie ceva de neinteles, de neant si de iubiri...si parca nu m-as vedea nicaieri altundeva...la bunica mea pe prispa miroase a vechi si betonul rece plange moartea lutului...lutul Ilarianei...s-o fi modelat pana acum...cine stie. In oale sunt cuiburi de viespi si paienjeni...a crescut nucul si tot ce nu e in strada e fals, e literatura...mi-e dor de miller (simona adu-mi cartea inapoi- parca era o melodie cretina asa, ceva de genul "Da-mi vara inapoi"). Cand o sa ne mutam o sa am un balansoar comod acoperit cu un sal colorat- am sa stau in el si am sa-mi legan povestile. La serviciu nu se face teratologie...sa fie...sa fie...urla ecoul de zane in mine...bucurestiul e frumos uneori, cand esti singur si ploua si cand e duminica si ti-e somn si cand vlad miroase a aer rece ca hainele inghetate care stateau in picioare cand eram mica si ca dimineata cand geamul se dezlipea cu greu...si-si plangea copii care mergeau la scoala. Daca vreau vin negru trebuie sa spal cana...o las asa.
Un mail mai mult nu a omorat pe nimeni...nici unul mai putin, e nevoie de multe lucruri ca sa omori un om...mai ales daca are pisica si stanescu si daca a citit miller. Nici miller nu omoara un om. Si apoi ne intorcem si nu mai stim de unde am plecat, de la salcia din parc si de sub papucii in care facea pisica pipi din cand in cand. Intr-o zi ne vom ridica si vom spune "gata, nu mai pot" si vom pleca...ne vom urca in trenul din semineu si vom fi dusi...in dulapul lui margritte e mereu intuneric si cald. Vom sta acolo si vom contempla...la biblioteca mea de un alb murdar spalata cu detergent obisnuit.

Caderea-mi în cuvânt

Eliberadio...ha ha. Astept un bun si vechi prieten sa-mi faca o vizita. Placuta vizita, nu am mai vorbit de mult cu nimeni despre caderea in neant, despre iele si bachante si despre cum era sa ne literarisim prin cenacluri si reviste in liceu. Acum am cu cine-mi diseca Faulkner-ul pe care inca nu l-am terminat desi ma lupt cu el cam de doua saptamani...cred ca o voi lua de la capat ca nu mai inteleg nimic. Hi hi, ce bine... si intre un pahar de vin si o prostie elevata vom rade ca niste copii de stilurile noastre alambicate si ciudate de a personaliza fiecare fraza, fiecare fateta a unui cuvant. Astept caderea mea-n cuvant...

Toata lumea in vagoane! (pentru ca te iubesc)

Trebuie sa va spun ca m-am hotarat sa fug. Unde, nici eu nu stiu, undeva in afara lumii asteia. Ma simt ca atunci cand, abia intrata in pubertate imi planuiam cu minutiozitate fuga de acasa. Cum ma gandeam la cel mai mic amanunt, la ce trebuia sa iau cu mine, la ce las in urma...la reactia parintilor mei inmarmuriti. Trebuia sa gandesc fiecare miscare, tineam jurnale cu programul de munca al parintilor mei, cu obiceiurile lor, cu orele aproximative la care se trezesc noaptea pentru a se duce la baie. Cu toate ca de foarte multe ori nu ajungeam sa pun in aplicare nici macar 1% din ce planuiam munca asta de "imaginare", felul in care construiam scenarii ca apoi tot eu sa le narui ma tinea in priza, imi dadea un scop si ma motiva sa-mi controlez fiecare gest, fiecare expresie, fiecare muschi al fetei. La fel e si acum...e un scenariu simplu, ma vad plecand vesela de acasa, rostind cuvintele magice "ne vedem maine" ca apoi sa ma urc in tren, trenul catre nicaieri, fuga mea spre mine. Nu stiu de ce, dar niciodata nu m-am imaginat fugind de acasa cu masina (normal, nu am permis), cu autocarul sau cu microbuzul...poate ca in obsesia mea de a mistifica totul, de a transforma fapte simple din viata de zi cu zi in adevarate mitologii si simboluri, trenul e mai plin de poezie, miroase mai tare a libertate si a drumul spre "never-never land"... Am avut "apucaturile astea" (asa spunea mama cand eram mica: "Nu stiu de unde ai apucaturile astea, oare unde am gresit?") de cand sunt mica, poate ca m-am nascut cu ele, poate o parte din mine e facuta din asfalt, praf de drum de tara si traverse de cale ferata. Mereu am visat sa fiu omul care pleaca intr-o zi sa-si cumpere tigari de la colt si nu se mai intoarce niciodata. Ciudat e ca intrebarea unde o sa ma duc nu m-a interesat niciodata iar intrebarea din ce o sa traiesc nu isi are rostul. Pai voi nu stiti ca pe taramuri magice nu ai nevoie de nimic, acolo gasesti apa vie si paini care iti ajung ani de zile si zane care te gazduiesc in casute mici si curate daca ai grija de pisicile lor sau in palate mari de cristal doar pentru ca esti "om bun"? Uff...nu stiti nimic. Acum imi iau wakmanul si caseta cu Pink Floyd, nu poti sa fugi fara un walman cu Pink Floyd, asta e insasi esenta fugii...acum cica sunt niste chestii mici fara caseta in care se cara muzica, dar pentru mine sunt prea prozaice, eu planuiesc fuga asta de o viata, nu pot sa risc sa ma incomodeze tehnologia. Gata, am plecat...sa nu spuneti la nimeni, trenul a iesit deja din semineu si ma asteapta. Un omulet mic si indesat, cu o mustata lunga striga cu o voce plina "Toataa lumeaa in vagoaneeee!"

Duminică dimineaţa

De cand ai plecat teii de pe Paris au inflorit si apoi s-au scuturat. Am fost bantuita de alergii capricioase si trecatoare...care (bineinteles) au trecut...intr-o duminica. Azi la rasarit te-am lasat dormind in mirosul tau de lapte si de ploaie. O femeie mica si verde aduna cu un tarn florile moarte din baltoaca de pe marginea drumului...drum pustiu, de duminica dimineata.
De cand te-ai intors am plans mult, mi-a placut sa-mi fie dor de tine, de ploaie, de lapte rece abia muls.

Sandalele mele cu talpa joasa si moale lasa in urma un zgomot infundat pe peronul gol al metroului... peron de duminica dimineata, cu doi aurolaci si un grup de studenti care abia se intorc de la o bauta.

Telefonul suna rar, la intervale de cateva minute si un client plictisit, sau nervos, sau care se simte singur...duminica dimineata, intreaba aberatii, vrea sa afle ultimele oferte, vrea sa stie de ce nu a primit nu stiu ce hartie...duminica dimineata.

Un text frumos mi se deruleaza undeva in minte...e despre o cutiuta fermecata cu ploaie inauntru, ploaia ta personala pe care sa o scoti cand te simti singur, si trist ca sa te "ploaie" doar pe tine (sâc, sâc...am ploaia mea, si ma mandresc cu ea). Eu mi-am lasat ploaia acasa. Mirosul lui de duminica dimineata (de ploaie este vorba) nu e conditionat de nici o moda ciclica a parfumurilor, de nici o lege nescrisa a esentelor, nici macar in timpul saptamanii cand somnul e mai scurt si ploaia mai marunta.

Elementar vorbind, duminica dimineata tu esti un spiridus. Dormi ghemuit, ascuns de plapuma visinie sub care continui sa "ploi" si, fara sa stii, de sub materialul moale ti se vad urechile ascutite, de spiridus ascuns dupa fuste de nimfa...duminica dimineata.

Deah...şi eu, pe unde?

Da, de doua saptamani iubitul meu e plecat la un workshop. Urmeaza sa se intoarca maine, cand eu voi fi la munca , ca de altfel si duminica...ca apoi, surpriza surpriza...de luni sa se duca el la munca. Acum stau si sper la un weekend viitor mai cald si mai calm si ma enervez putin. Pai de ce...vorbeam cu respectivul la telefon si ii spuneam ca nu ma simt foarte bine, ca ma sint cam singurica si sunt cam tristuta. Nu mentionasem motivul, doar bombaneam si eu, asa, de doru' lelii. Ce-mi raspunde el..."Hai mai mâţă, acum te lua si pe tine, lasa ca vin maine acasa." Ok, REWIND... cand am spus eu ca are vreo legatura cu el? Pai, normal ca are legatura si cu el pentru ca imi pasa si pentru "patul asta mic e prea mare pentru mine" de cand a plecat, si pentru ca e normal sa-mi fie dor, dar asta nu inseamna neaparat ca toate sentimentele mele, toate bucuriile sau tristetile mele au legatura cu noi, daca nu ne-am raporta decat unul la celalalt nu am mai avea ce impartasi ca de exemplu un succes sau esec profesional, o carte buna, un copil de pe strada care mi-a atras atentia pentru ca avea ceva special, sau o poveste; povestea mea cand e departe de mine, povestea lui cand se trezeste dimineata singur in pat. Uf...greu si cu androginul asta. Imi aduc aminte cum in clasa a 8-a am citit Banchetul lui Platon (normal ca nu am inteles nimic, ai rabdare si ai sa prinzi ideea). Eram la varsta la care totul se rezuma la baiatul din a 8-aB cu care ma pupam pe furis in pauza, si la momentul respectiv nu am retinut din carte decat ca e o mare peroratie la adresa iubirii. Interpretasem pana si filosofia ca pe un elogiu adus iubirii mele "de dupa sala de sport" (acolo ne pupam pe furis :))) Mai tarziu am citit cate ceva si despre mitul androginului si aproape imi imaginam o creatura jumatate barbat, jumatate femeie scindata de zeii nemilosi...imi imaginam atunci (stiam bineinteles ca nu e posibil, eram destul de mare, doar ca asta e imaginea care mi s-a intiparit in minte) niste oameni rupti, ca si cum barbati si femei ar fi stat pana atunci spate in spate, lipiti si dintr-o data ar fi fost sfasiati, rupti brutal unul de celalalt. Nu vreau sa dau acum detalii morbite de genul sange si carne rupta deoarece imaginea din mintea mea nu are nici o legatura cu asta, era pur si simplu ca un tablou suprarealist, in care femei si barbatii goi alergau cu spate unii spre altii pentru a se reintregii, fara sa se vada. Poate chiar asa e, poate mitul androginului si ideea ca toti cautam sa se unim cu jumatatea de care am fost rupti nu e neaparat fals, cu toate ca nu cred intr-o iubire unica, pasionala, debusolanta dupa care nu raman decat urme adanci si stropi din tanathos (am scris cu litera mica pentru ca sa am vrut eu). Cu toate astea, cred ca fiecare dintre noi, constient sau nu cauta orbecaind prin multime un om si atunci cand il gaseste se agata de el cu ultimele resurse, cu fiecare zambet si cu fiecare lacrima inghitita inainte de a se scurge pe obraji...si asa tristetile si bucuriile noastre ajung sa nu ne mai apartina, dar cat de egoist sa fii incat sa iti doreste sa-ti savurezi doar tu nenorocirile, sau cat de mari trebuie ele sa fie? Uff, cam siropos si putin cam stupizel, dar asta e, uneori oameni sunt si lacrimogeni, sunt si stupizi...conteaza cat.

P.S: "Fiecare om e prost cinci minute pe zi. Inteligenta consta in a nu depasi aceste cinci minute"- sau ceva de genul asta (Nu stiu cine a zis- citatul se gaseste pe perete la cafe Dante, fata in fata cu Faculatea de Drept)

Ştiţi...îmi cer scuze...eu nu am fiţe de publicitate...

Saptamana trecuta am fost la un interviu pentru un post de project assistant la o agentie de publicitate mare de la noi. M-am chinuit toata dimineata sa ma fac draguta, prezentabila, sa ma imbrac "profesional" dar in asa fel incat sa para totul natural, sa nu se vada ca m-am straduit prea mult desi, evident, ma straduisem ceva, schimbasem cateva outfit-uri si in ultimul moment ma hotarasem ca forma sutienului nu merge cu bluza, asa ca m-am mai schimbat o data, pe ultima suta de metri. Pe drum imi repetam in minte: "Calma, sunt calma, trebuie sa fiu calma, detasata, sigura pe mine....ba nu, trebuie sa scap de la locul asta de munca, trebuie sa-mi gasesc altceva, explodez, imi vine in fiecare zi sa ma dau cu capul de monitor", in fine, stiti voi (asta e o adresare directa a naratorului sau a autorului model in varianta lui Eco catre un presupus cititor, sau cititor model, tot in varianta lui Eco :))) Ajung cu inima cat un purice si cu mari indoieli asupra tinutei mele (care putea fi totusi caracterizata ca fiind "curatica") si a atitudiinii de persoana sigura pe sine la sediul respectivei agentii. Totul bine si frumos, un sediu foarte modern, cu influente decorative care urlau " the 50's ", ma prezint la receptie si sunt lasata sa astept intr-un cub de sticla cu niste fotolii rotunde si ample din plastic rosu care se lipeau de fund si erau teribil de incomode (ce-i drept, dadeau bine). Din colivia mea de sticla puteam sa admir angajatii agentiei intr-o continua forfota, mai toti cu un aspect neglije intentionat si cu tzoale scumpe aruncate pe ei ca o afirmatie cliseica de genul "Ei, am aruncat si eu dimineata pe mine ce-am gasit prin dulap, la repezeala"- adica un tricou Gucci si o pereche de blugi de cateva milioane ( ce mai, niste carpe). Intr-un final a venit si respectiva care trebuia sa ma intervieveze. Tipa era in ton cu contextul, foarte dezinvolta si mai mult decat aroganta. Timp de aproape o ora am apucat sa zic cateva cuvinte in pauzele dintre lungile si afectatele ei discutii la telefon, cu clientii, cu mama, cu fratele, si in final cu cativa prieteni. Cand apucam sa deschid gura...zbarrrrrrrrrr, nesuferitul ala mic si auriu mi-o inchidea pentru alte cateva minute bune in care nu aveam altceva de facut decat sa ma prefac ca nu aud conversatia si ca ma uit foarte interesata pe geam la don'soarele cu parul ciufulit, la don'sorii cu blugii tociti si adidasii mari cu sireturi desfacute si la domnisoara de la receptie, o femeie de 24-25 de ani, cu o atitudine aproape umila si la care toata lumea care trecea pe acolo se rastea invariabil. Dupa ce am admirat peisajul, timp de o ora, cu mici intreruperi in care apucam si eu sa leg cateva silabe curmate apoi in cel mai brutal mod, mi s-a spus ca o sa fiu contactata daca va fi cazul saptamana asta pentru a da un test si un interviu cu HR-ul.
Uf...imi pare atat de rau ca n-am si eu fite de publicitate!

Şi eu copil...

Sunt un copil care citeste carti porcoase, iubeste filmele europene (alea cu lou baget), face plaja in pielea goala si se vrea, pe zi ce trece din ce in ce mai normala. Asta nu inseamna ca am descoperit normalitate, ci doar ca incerc sa rup un strop de "normal" din fiecare om care imi place. Asa am ajuns sa fur putin tutun de pipa fumat pe inserat, de la iubitul meu, putin Rene Margritte de la Larisa 1, o viata pe peron de la "Hitler" 2 si o privire fugara pe geam de la Mitica. Si de la fiecare in parte am luat copilaria, de la Mitica 3 mai ales, el pe care il vad si acum ca pe un copil care preda maturitatea, cu mainile adanc infipte in buzunarele de la blugi, cu capul indesat intre umeri, cu ochii mici si negri si mai ales cu zambetul de copil care "creste" alti copii.
In felul asta m-am luat eu cu Cohen de mana cand eram cam prin a doua de liceu si mi-am calatorit copilaria, un drum nemarcat, imprejmuit cu 1001 de nopti inalte peste care imi lungeam gatul ca sa privesc dincolo. Asta pana deunazi cand am vazut-o pe o colega de serviciu (un fel de sefa da' mai mica- in lumea asta toti tre sa fim sefii cuiva) rasfoind cu patima niste cursuri de sociologie. Am intrebat atunci stinghera si mirata:
"Tu esti studenta?". Mi s-a raspuns afirmativ cu un dat din cap mai degraba scarbit decat indiferent.
"In ce an?"
"Doi, ai treaba cu mine ca invat!", se aude o voce plictisita de sub parul negru (probabil acoloascunsa sub par, la fel de indreptata spre cursuri ca si niste ochi pe care mi-i puteam imagina, era o gura gata sa dea raspunsuri acre, in ton cu sesiunea). Cu toate acestea, ca sa ma conving ca nu e nici o eroare de calcul la mijloc, mai pun o intrebare (stupida de altfel):
"Adica esti de aceeasi varsta cu mine?", intrebare care a sunat in gura mea umil si oarecum fortat admirativ de frica raspunsului sec si rautacios pe care il intrevedeam.
"Daca tu ai douaj' de ani inseamna ca da, hai zi ca am maine examen si n-am timp de astea." Pentru a da acest raspuns gura a fost ridicata o data cu capul si cu ochii pe care ii stiam acolo, parul a fost aruncat intr-o parte printr-o miscare a capului scurta si precisa si de sub el a aparut un zambet usor fortat, de studenta in anul doi, de copil nesuferit ca si mine, care incepe sa se simta prost de interogatoriul stupid caruia nu ii vede scopul.
Normal ca in disperarea mea mirata de a imi confirma banuielile am uitat de ce eram acolo si m-am intors foarte descumpanita la biroul meu. Nu mai intelegeam nimic, si ei sunt copii, sau eu sunt adult, sau...imi da cu virgula.
Pai sa vedem, in ciuda infatisarii lor juvenile eu aveam impresia ca ei (colegii, sefii, cei de la birou in general) sunt "oameni mari" si ca eu, sunt copil. Nu stiu daca asta e din cauza ca vorbesc cu mama de doua ori pe zi, dar pur si simplu nu ma pot imagina ca pe un adult, in schimb pe ei da, desi au aceeasi varsta cu mine. Apoi, cand am inceput sa despic firul in patru am inteles ca tot asa imi vad si colegii de facultate, ca pe niste oameni maturi, responsabili, impovarati de grijile unui job inceput prea devreme. Si atunci? Inseamna ca eu sunt tot adult, numai ca unul care nu si-a dat seama inca de trecerea asta...nici nu stiu cum s-o numesc.
Poate ca e ca atunci cand eram mici si ne prefaceam toti ca suntem adulti, ne duceam in joaca la serviciu si aveam copii si o familie. Atunci fiecare ii trata pe ceilalti ca pe niste adulti si el se purta ca atare, numai ca in acelasi timp fiecare dintre noi stiam ca suntem doar niste copii, ca masa sau tata, sau bunica, sau vecina de la trei care statea cu copii de pe scara blocului pana veneau parintii de la munca, o sa scoata capul pe geam pentru a ne chema la masa sau la teme.

Note:
1 Un copil cuminte
2 Un copil rautacios si drag
3 Dirigu', un copil mai mare

Bucureştiul care analfabetizează

Motto:

"Am scris de dragul iubirii,
Al banilor pe urma
In cazul unuia ca mine
Este acelasi lucru"
Leonard Cohen

Am plecat de la mama cu iluzii interbelice si c-o sticluta de parfum de "libertate si carti mucegaite" bine ascunsa printre hainele, oalele, farfuriile si asternuturile carate rand pe rand in caminul P3.
Visam la Capsa, la seri excentrice petrecute in foaier-ul si lojele de la opera, la romanul meu, inceput de zeci de ori pe care urma sa il termin aici, neaparat aici. Apoi a urmat socul: batranii flamanzi de la metrou, oamenii anesteziati si grabiti, rusinea cu care ma strecuram pe langa vitrinele mari si luxoase de la Casa Capsa de frica sa nu vada cineva dinauntru cum sunt imbracata.
A inceput o perioada ciudata; analfabetizarea, abrutizarea, ruperea si instrainarea.
Inca mai vad caminul P3 ca pe o casa paraginita , ca pe un element de mahala si un simbol al ignorantei, al tipetelor tacute, al urii inabusite care zgarie peretii abia renovati de pe care deja cade varul si in primul rand ca pe un loc al cenzurii, un loc unde nu puteam gandi de frica sa nu fiu auzita, un loc in care privirile mirate sau dusmanoase ajungeau pana la mine prin copertile cartilor care imi acopereau rar, din ce in ce mai rar fata.
A fost din ce in ce mai putin Stanescu, si mai putin Paler, mai multe gari, mai multe "manguste imperfecte"* si din cand in cand cate un Cohen la colt de strada, amenintator, mustrator si trist.
Frazele, atunci cand se obosea cineva sa le compuna se legau din ce in ce mai greu, cuvintele se loveau violent de foaia de hartie ca apoi sa se prabuseasca in multime intr-un haos pe care alta data stiam sa-l controlez. N-a mai ramas nici teribilismul, pana si Cioran s-a ascuns undeva intr-un colt, pe gresia murdara din baie, de unde din cand in cand ma onora cu zambetul copilaros sau ironic: cat de urata e mediocritatea, mai bine totul sau nimic...in cazul meu "nimicul".
Crizele de identitate, daca se pot numi asa (ma gandesc acum la crisis), erau rare, scurte dar violente, si de cele mai multe ori neprolifice. De fapt erau niste lamentari si bocete fara sens, niste rabufniri de isterie tipic feminine care nu duceau la nimic si care se incheiau invariabil cu un:
"Urasc orasul asta, urasc facultatea asta care nu ma invata nimic, m-am analfabetizat, am uitat sa fiu."
Vreau acum sa invat sa merg, sa invat sa vorbesc, sa invat sa scriu ca un paralitic trezit din amorteala care refuza sa mai fie o leguma. Vreau sa-mi reiau obsesiile cu Fausti, cu leprosi si cu mame. Invat sa scriu, invat sa citesc si sa fiu. Poate e doar un alt inceput pe care il voi abandona in cateva zile pentru comoditatea televizorului care nu imi cere sa gandesc, dar vreau sa cred ca voi termina o data cu calatoria asta, ca voi putea sa ma opresc pe "peronul" meu*, sa ma duc la Mitica si sa-i spun "UITE", fara sa imi fie rusine, fara sa ascund foile goale si cartile necitite, fara sa incerc sa ma acopar de cuvinte multe, fara sens.
Cica nu e bine sa scrii de dragul banilor, dar cat de rau e sa nu scrii deloc...
Macar inca mai gandesc alegoric.

* vezi " Viata pe un peron" de Octavian Paler